Calea lungă de la instanțele naționale la Curtea de Justiție a Uniunii Europene

Luisiana Dobrinescu in  whichlawyer.ro

Am avut privilegiul, precum puțini alți colegi avocați români, de a fi contribuit nu numai la formularea a patru întrebări preliminare adresate Curții Europene de Justiție, dar și de a mă fi alăturat unei echipe ce a pledat într-o ședință publică a unuia dintre aceste cazuri. M-a frapat modul total diferit în care judecătorii Curții Europene de Justiție au abordat și au judecat cazul: de la întâlnirea inițială amicală cu judecătorii în chiar birourile acestora, până la interpelările precise din cadrul ședinței publice. Este de-a dreptul impresionant să vezi un judecător străin cum citează pe de rost articole din Codul de procedură fiscală din România și este motivant, ca să nu spun mai mult, să-i urmărești comparând cazul cu jurisprudența existentă. Îmi doresc ca o dată și odată în România, avocații de fiscal să trăiască aceleași sentimente în fața unui judecător român, care să recurgă la abordări și analogii jurisprudențiale într-un caz anume, mai profunde și mai inspirate decât cele pe care avocatul le-ar putea propune.

În anul 2011 România și-a început cariera de pârât la Curtea Europeană de Justiție cu primul caz (C-257 Grand Via Moinești) în care s-a pronunțat o hotărâre având ca obiect o cerere de decizie preliminară privind domeniul fiscal. La puțin timp după acest moment de început în dreptul fiscal, au urmat și alte întrebări preliminare. Mult timp după aderarea la Uniunea Europeană, instanțele naționale au fost reticente în admiterea cererilor de sesizare a CJUE cu întrebări preliminare, în mare parte din cauza faptului că nu erau obișnuite să accepte limitări ale propriilor raționamente judiciare decurgând din principiul prevalenței legislației Uniunii Europene. Pentru a cita din confesiunea unei surse judiciare, mentalitatea era aceea că admiterea de către instanțele naționale a cererilor de sesizare a CJUE cu întrebări preliminare denota o anumită slăbiciune și… putea să dăuneze statului român!

Treptat, tot mai multe spețe fiscale au necesitat lămuriri din partea CJUE și au generat mai multe hotărâri utile ce au răspuns unor întrebări preliminare. Cu toate acestea, chiar și la nivelul anului 2016, România are cel mai mic număr de întrebări preliminare adresate CJUE. Majoritare au fost instanțele din București care au admis sesizarea CJUE cu întrebări preliminare, urmate de instanțele din Timiș și Cluj.

Conform dispozițiilor art. 267 din Tratatul pentru Funcționarea Uniunii Europene, instanța națională de ultim grad este obligată să ceară Curții Europene să se pronunțe, cu titlu preliminar, în chestiuni de drept ce interesează dreptul european, însă această posibilitate existăfără a fi însă obligatorie – și la nivelul instanțelor de fond.

Deciziile CJUE nu doar au influențat cauzele care au generat întrebările preliminare, precum și alte cauze similare, dar au schimbat de asemenea în bine mentalitatea și comportamentul instanțelor naționale. Din motivările judecătorilor Curții Europene, se pot extrage indicii folositoare și înțelegeri mai profunde despre cum ar trebui abordate cauzele fiscale întemeiate pe legislația UE la toate nivelurile, administrativ cât și judiciar.

Nu este niciun secret faptul că în România, zeița „oarbă” a dreptății înclină majoritar balanța în favoarea statului, iar instanțele asumă natural rolul de apărător al statului în special în cazurile unde administrația fiscală alege să se judece in absentia. Din lipsă de experiență sau pe fondul precarității argumentelor furnizate de avocați, instanțele aleg în majoritatea cazurilor săși întemeieze soluțiile pe punctele de vedere oficiale și astfel preferă să se pronunțe confortabil în favoarea ANAF. De cele mai multe ori, interpretarea prevederilor fiscale neclare sau ambigue s-a făcut în beneficiul creditorului fiscal, și împotriva debitorului, în ciuda principiului consacrat de Curtea Europeană a Drepturilor Omuliu (39766/05 Serkov vs. Ucraina), in dubio contra fiscum, principiu ce acum se regăsește și în conținutul art. 13 din Codul de procedură fiscală 2016.

Pentru a exemplifica această perspectivă, e suficient să analizăm problematica rambursărilor intracomunitare de TVA, solicitate în România de către persoane nerezidente cu sediul în alte State Membre. Timp de mai bine de șase ani, majoritatea rambursărilor de TVA au fost respinse de statul român doar cu motivarea că, aparent, nerezidenții nu au făcut dovada că TVA-ul solicitat la rambursare a fost realmente plătit în România, deși obligația de a colecta și plăti TVA-ul aparținea furnizorului – prin definiție un contribuabil român aflat sub administrarea ANAF. Astfel de dovezi erau solicitate de către autoritățile românești petenților nerezidenți, doar bazându-se pe o interpretare proprie a prevederilor codului fiscal, ce ignora complet Directiva Europeană care niciodată nu a impus și nici nu a permis existența unor asemenea condiții nerezonabile în materia rambursărilor intracomunitare.

Au existat sute de cereri de rambursări de TVA formulate de nerezidenți care au fost respinse de autoritățile române întrucât nu ar fi îndeplinit această condiție formală, inventată de autoritățile noastre fiscale. Pentru a pune capăt controversei, în 2016, Înalta Curte de Casație și Justiție a României a lansat din proprie inițiativă o întrebare preliminară. Cu această ocazie (Cazul C-55/16), CJUE a oferit mai multe răspunsuri decât întrebările care i s-au adresat: Conform dispozițiilor art. 99 din Regulamentul de procedură al CJUE atunci când răspunsul la o astfel de întrebare poate fi în mod clar dedus din jurisprudență sau atunci când răspunsul la întrebarea formulată cu titlu preliminar nu lasă loc niciunei îndoieli rezonabile, Curtea poate decide să se pronunțe prin ordonanță motivată (aceasta este cea mai simplă procedură a Curții). În consecință, Curtea apreciază că art. 6 din Directiva Europeană cu privire la TVA se opune unei reglementări a unui stat membru în temeiul căreia, pentru a își exercita dreptul la rambursarea TVA-ului, persoanele impozabile sunt supuse unei obligații generale a de a face dovada achitării acestei taxe. O asemenea interpretare este confirmată de obiectivul celei de a Opta Directive, care, în scopul armonizării sistemelor de rambursare de TVA, nu permite ca persoanele impozabile să fie tratate în maniere diferite în varii state membre.

Răspunsul Curții Europene nu doar că a arătat cât de departe de adevăr a fost aplicată legislație UE de către autoritățile fiscale, ci și cât de ușor este să găsești interpretarea corectă a legii, odată ce spiritul autentic al legislației pătrunde în conștiința interpretului legii, fie acesta inspector fiscal sau judecător.

Putem doar să sperăm că astfel de decizii ale CJUE ne vor calibra bunul simț juridic prin asimilarea până la capăt a principiilor fiscalității, aplicabile în aceeași măsură contribuabililor cât și statului, fără a înlătura însă diligența exemplară a creditorului fiscal în analiza și respingerea oricăror cereri neîntemeiate de rambursare de TVA.