Cum preferați: cu cheltuieli de judecată, sau fără?

Mă regăsesc adesea în postura delicată de a solicita pentru client cheltuieli de judecată la momentul concluziilor finale. Acest eseu redă din perspectiva unui avocat și în expresii ce se vor, atât pe înțelesul confraților, cât și cel al judecătorilor și justițiabililor, cam ce înseamnă cheltuielile de judecată în practica noastră judiciară, cu un focus pe cheltuielile constând în onorariile de avocat.

Judecătorii adresează grăbiți întrebarea ce pune capăt discuțiilor înaintea rămânerii în pronunțare: „Cu cheltuieli de judecată?”. Sunt oare obligați să întrebe așa ceva? Desigur, nu. În afara rolului activ – la care mulți judecători renunță fără probleme pe durata dezbaterilor – însă care poate motiva curiozitatea de la final a judecătorului pe problema cheltuielilor de judecată, există o singură altă explicație, una foarte realistă: întrebarea este o modalitate elegantă de a întrerupe o pledoarie și de a forța închiderea dezbaterilor.

Cum întrebarea judecătorului nu poate rămâne în aer, variantele de răspuns sunt în număr de patru și fiecare ascunde câte un secret sau o frustrare.

1) Destul de frecvent, cheltuielile care se solicită constau doar în „taxa de timbru judiciar și alte costuri fixe ale procesului”, cum ar fi onorariile plătite unor experți judiciari numiți de instanță, sau cheltuielile cu deplasarea martorilor. Aici situația e chiar simplă: dacă partea care le cere câștigă procesul, cheltuielile vor fi încuviințate ca atare de către instanță, căci aceste cheltuieli nu pot fi cenzurate, datorită unei prevederi exprese din Codul de procedură civilă. De obicei, costurile fixe ale procesului sunt modice în raport de costurile totale, exceptând cazul acțiunilor în pretenții unde taxa de timbru se achită la valoare (cam 2,5% din valoarea pretențiilor). O poziționare de acest fel este de înțeles doar atunci când partea s-a reprezentat personal în proces și e întotdeauna jenantă pentru ansamblul profesiei de avocat, atunci când este exprimată de un avocat pledant, neînsoțită de explicația pro bono.

2) Se aude adesea și răspunsul „fără cheltuieli de judecată”. Când vine din partea unui avocat, ar presupune un mandat expres de renunțare la cheltuieli din partea clientului, situație pentru care organele profesiei de avocat nu au prevăzut nicio regulă și nicio uzanță în vreun manual de bune practici. Răspunsul nu e lipsit de însemnătate, pentru că, odată consemnat în hotărârea judecătorească, ar putea semnifica, fie că în acel proces partea nu a avut niciun fel de cheltuieli, fie că renunță pe veci să le mai pretindă, cam ca într-o situație de tranzacționare a litigiului. Poziția avocatului rămâne jenantă, pentru că litigiul, atunci când nu e în mod real și explicit tranzacționat, pare să fi fost o cacealma judiciară în care cel puțin partea ce nu solicită cheltuieli a acționat în glumă. Când cheltuielile efective sunt chiar derizorii, în funcție și de poziția procesuală a părții, renunțarea la cheltuieli e trivială și este de înțeles.

3) Răspunsul ce se aude cel mai frecvent din partea avocatului este Pe cale separată, onorată instanță”. Când răspunsul arată așa, totul pare simplu: partea pe care avocatul o reprezintă, aparent a ales să formuleze pretenții într-un dosar separat. Realitatea însă este mult mai complicată și o vom devoala un pic aici.

4) Însă ceva mai rar avocatul își ia inima în dinți și cere pentru client cheltuieli de judecată ce includ și propriile sale onorarii. Aici situația se complică: judecătorii cel mai adesea vor încuviința onorariile doar în parte, alegând să-și exercite dreptul de cenzură asupra onorariilor, nerecunoscându-le sau reducându-le cuantumul. În lipsa unor poziții publice oficiale și semnificative din partea organelor profesiei de avocat, voi furniza eu aici o serie de explicații pe care nu întotdeauna mi se permite să le rostesc în instanță.

«Pe cale separată, onorată instanță!»

Formula cheltuielilor pe cale separată este, de fapt, o scuză.

În mod regretabil, nu întotdeauna avocatul își va fi încasat onorariul contractat pentru asistență la data finalizării procesului, astfel încât tot ce poate mai elegant face pentru client este să îi rezerve acestuia dreptul de a pretinde cheltuiala pe cale separată, la o dată neprecizată în viitor. Este însă oare obligat să rostească această formulă, astfel încât, clientul să poată iniția ulterior o acțiune în pretenții, în măsura în care va câștiga procesul? Desigur, nu, întrucât legea nu prevede nicio astfel de condiționare. Dar ceva trebuie răspuns la întrebarea judecătorului cu privire la cheltuieli de judecată, și atunci când avocatul ignoră adevărata intenție a părții pe care o reprezintă, sau când ar fi prea jenant să arate că partea nu a făcut cheltuieli, expresia ce tinde la conservarea dreptului pare legitimă și benignă, unde mai pui că sună și ca o amenințare (partea părăsește dezbaterea cu fruntea sus) fără a obliga totuși la nimic concret.

În mod și mai regretabil, formula cheltuielilor pe cale separată ascunde imposibilitatea înfățișării lor din motive ce țin de conivența avocatului însuși: atunci când avocatul nu a contractat asistența pe un onorariu real având alte înțelegeri cu partea (schimburi de servicii, plata în natură etc), sau atunci când avocatul, deși a contractat un onorariu real, nu are intenția să-l și fiscalizeze.

Plata la negru a serviciilor avocațiale este un fenomen negat vehement în profesie din varii motive ce merg de la teama știrbirii prestigiului în ansamblu, până la solidaritatea complice sau musca pe căciulă. E suficient o dată să te lași plătit la negru, respectiv să nu fiscalizezi un onorariu, pentru ca să te plasezi într-o eternă fază de negare. Ansamblul profesiei are însă numai de pierdut, căci, pe de o parte judecătorii rămân cu impresia că avocații au și alte mijloace de subzistență, iar pe de altă parte, costurile reale ale justițiabililor cu actul de justiție rămân discrete și nu vor fi crezute nici atunci când în alte cazuri vor fi solicitate expres cu titlu de cheltuieli judiciare.

Atunci când o instanță din provincie a vrut să știe dacă sintagma «închiderea dezbaterilor asupra fondului cauzei» din cuprinsul art. 452 din Codul de procedură civilă face referire la dosarul în care s-au ocazionat cheltuielile de judecată sau la dosarul în care se solicită, pe cale principală, cheltuielile de judecată, în condițiile în care art. 394 alin. (3) din același cod prevede că „după închiderea dezbaterilor părțile nu mai pot depune niciun înscris la dosarul cauzei, sub sancțiunea de a nu fi luat în seamă”, Înalta Curte de Casație și Justiție a găsit sesizarea preliminară inadmisibilă (Decizia nr. 3/2018 – Monitorul Oficial, Partea I nr. 195 din 02 martie 2018). Decizia trimite la RIL – urile finalizate prin Deciziile nr. 19/18.11.2013 și nr. 8/16.05.2016, precum și la deciziile interpretative ICCJ nr. 34/16.11.2015 și nr. 59/18.09.2017, și la decizia CCR nr. 575/29.09.2015. Instanța subliniază caracterul autonom al procesului subsecvent în pretenții vizând recuperarea unor cheltuieli de judecată din alt dosar, în temeiul unei răspunderi delictuale și nu în temeiul unei rezervări, într-un proces anterior, a dreptului de a pretinde cheltuielile pe cale separată. Cu alte cuvinte, formula pe cale separată poate foarte bine să și lipsească din ultima luare de cuvânt a avocaților într-un dosar.

Mai umblă și zvonul printre avocați că formula pe cale separată ar fi preferabilă și dintr-un motiv mai puțin evident: acela că aruncă un văl de discreție asupra nivelului onorariilor practicate, fie acestea mari (prea mari) sau mici (prea mici). Avocatul s-ar scuti astfel să rostească în ședință publică, în auzul concurenței, ce onorarii practică într-un caz anume, iar când nu are adversar prezent, niciodată nu le va rosti cuantumul. Elimină astfel totodată, pentru moment, și riscul de a se vedea sistematic cenzurat (după cum voi expune în continuare) în chiar dosarul pe care speră să-l câștige.

Un lucru este totuși ușor de constatat: dosarele formate pe cale separată pentru recuperarea cheltuielilor de judecată din procesele civile apar rar pe rolul instanțelor, iar dosarele pentru recuperarea cheltuielilor din procesele de contencios administrativ sunt cu totul iluzorii, mai ales că în contencios taxele judiciare sunt mici și tot ce ar fi de recuperat ar viza costurile cu avocații. Cred că orice studiu sau măcar sondaj pe această temă ar fi binevenit pentru a scoate la lumină un fenomen controversat ce are implicații și asupra fiscalizării veniturilor în profesia de avocat.

«Cu cheltuieli de judecată, incluzând onorariul de avocat în sumă de….!»

Solicitarea cheltuielilor de judecată este ultimul act al dezbaterilor dintr-o etapă procesuală, și unul dintre cele mai obscure în practica noastră judiciară. Îmi voi circumscrie opiniile la ipotezele solicitării de cheltuieli constând și în onorarii de avocat, întrucât doar acestea pot fi cenzurate de instanță.

În primul rând, nicio normă nu prevede expres ce formă trebuie să îmbrace solicitarea și dovada cheltuielilor de judecată reprezentând onorariile avocaților. Codul de procedură civilă conține acel obscur articol 452 potrivit căruiaPartea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei.” Nu este clar de aici nici dacă cheltuiala judiciară trebuie inclusă generic în petitul introductiv, nici dacă e absolut suficient ca ea să ia doar forma unei solicitări verbale la închiderea dezbaterilor, eventual ca răspuns la o întrebare adresată de judecătorul, după caz: curios (cu privire la costuri), sau grăbit (să pună capăt pledoariei). Sfântul principiu al contradictorialității dezbaterilor nu pare să acopere și cuantumul cheltuielilor cu avocații pretinse de partea adversă și probele administrate în acest scop chiar în ultimul minut al procesului.

Cred că ar trebui să fim mai mulți cei care să observăm că textul de lege nu se referă la plata efectivă atunci când pretinde „dovada existenței și întinderii” cheltuielilor. În practică, discuția se învârte fără mult sens în jurul falsei expectații ca toate cheltuielile cu asistența avocațială să fi fost onorate de client prin plată înaintea închiderii dezbaterilor de la fond – cu alte cuvinte, un onorariu nu va conta ca și cheltuială atâta timp clientul nu va fi plătit banii prin virament sau în numerar.

Pe considerentul generic că partea căzută în pretenții nu poate fi obligată la suportarea unor cheltuieli de judecată angajate, dar neonorate prin plată, și în lipsa înfățișării dovezii plății cheltuielilor (chitanțe, ordine de plată), mulți judecători resping pur și simplu cheltuiala cu onorariul ca nedovedită, deși atât existența, cât și întinderea unor cheltuieli cu onorariile pot reieși destul de clar din contractul de asistență și din factura emisă și acceptată de client, depuse sub certificare la dosar. Ei nu concep că încasarea onorariilor este un moment delicat pe relația de diligență avocat – client, construită pe tărâmul nesigur al colaborării într-un litigiu inerent controversat, și pe fondul unor veritabile dificultăți financiare, adesea insurmontabile: clienți cu conturile poprite, clienți arestați și susținuți financiar de rude și de terți, clienți aflați în insolvență, clienți care plătesc la zile mari abia atunci când ajung să dispună de lichidități etc. Contrar așteptărilor unora și desigur, contrar și dorințelor noastre, foarte puțin din profesia de avocat se practică cu banul jos!

Sunt de părere că atunci când clientul pentru care avocatul solicită cheltuiala cu onorarii facturate, dar încă neachitate, conduce el însuși o contabilitate de angajament, și nu una de încasări (cazul majorității clienților corporatiști), nu ar trebui să existe niciun dubiu că onorariul corect fiscalizat și reprezentat pe facturi reprezintă o cheltuială de judecată certă, atât ontologic, cât și cantitativ, iar exigența procedurală (aceea de a face „dovada cheltuielii în condițiile legii”) este deplin satisfăcută.

Ne putem în continuare întreba dacă pentru cheltuieli de judecată angajate, dar încă neonorate prin plată de un client persoană fizică, dreptul subiectiv la recuperarea cheltuielilor de la partea adversă ar trebui sistematic plasat sub semnul incertitudinii sau al intenției speculativ/punitive, și invariabil descurajat de judecători!? Apreciez că o astfel de interpretare, pentru a fi incontestabilă, ar trebui să aibă un suport expres în lege, întrucât ar de-legitima în ansamblu actul de asistență avocațială, ca și cum onorariul angajat, dar neîncasat, ar fi mai puțin datorat și mai puțin titlu executoriu împotriva clientului rău platnic sau tardiv, fie el și câștigător în pretenții.

Obsesia judecătorilor cu ajustarea sistematică a cheltuielilor judiciare cu onorariile avocaților.

Cuvântul de ordine în materie de onorarii este însă prerogativa judecătorului de a reduce, la cerere sau din oficiu, cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaților, însă, spune legea, numai atunci când acesta este vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele cauzei.

Nicio normă procesuală sau uzanță judiciară nu dă vreo șansă unei dezbateri veritabile pe cheltuielile judiciare dintr-un proces, pretinse pe ultima sută de metri. Pentru ca o parte să ceară judecătorului reducerea cheltuielilor, ar trebui să aibă acces direct la dovezile prezentate de cealaltă parte, astfel încât, în cunoștință de cauză și cu argumente concrete, să poată susține că onorariul e disproporționat. Nu mai puțin, atunci când judecătorul ar aprecia că onorariul este „vădit disproporționat” ar fi de presupus că față de ceva vădit, el ar trebui să aibă o minimă reacție în ședință publică, cerând explicații de la avocat cu privire la semnificația onorariului. În practică, nici partea adversă, dar nici judecătorul, nu apucă să dezbată ceva vădit disproporționat și cumva totul rămâne la latitudinea magistratului retras în camera de chibzuință, acolo unde nu mai poate fi influențat cu vreun argument, decât poate prin concluziile scrise, și de unde el oricum nu mai poate adresa părților întrebări.

Situațiile la care ajungem sunt hilare și simțim cum judecătorii se simt parcă obligați să ne reducă cheltuielile cu onorariile, cel mai adesea acționând în mod inexplicabil din oficiu și motivând reducerea într-un mod cu totul subiectiv și ingenuu cu argumentul că după părerea lor volumul de muncă nu a fost important. Într-un litigiu de contencios fiscal, bunăoară, la fond, Tribunalul ne-a redus cheltuielile cerute de 8.248 lei la 6.000 lei pe motiv că… ne-am judecat la prim termen. Citez din sentință:

„Cât priveşte criteriul valorii pricinii, se apreciază că onorariul respectiv este mult exagerat, fiind stabilit la aproape 5% din valoarea obiectului pricinii. Cu toate că problema de drept a speţei prezintă caracter de noutate, se reţine că desfăşurarea procesului a impus prezenţa apărătorului în instanţă la un singur termen de judecată (SIC!) şi că cererea de chemare în judecată preia aproape în întregime conţinutul contestaţiei administrative, ceea ce nu justifică un onorariu de 8.248 lei, în plus faţă de cel de 4.283 lei, perceput pentru depunerea contestaţiei administrative. Prin prisma tuturor acestor considerente şi reţinând totodată şi faptul că activitatea de asistenţă juridică desfăşurată (studiul în profunzime a dosarului, întocmirea elaborată a cererilor formulate, documentare juridică adecvată) impune un onorariu corespunzător, semnificativ mai mare decât cel acordat de regulă pentru aceste tipuri de cauze, instanţa apreciază că un cuantum al onorariului de 6.000 lei (cheltuială de judecată) este rezonabil în raport de criteriile evocate anterior, şi de natură să asigure un just echilibru între dreptul părţii ce a avut câştig de cauză de a-şi recupera cheltuielile avansate şi culpa procesuală a părţii ce a căzut în pretenţii. În consecinţă, va acorda reclamantei cheltuieli judiciare în cuantum de 6.000 lei, reprezentând onorariu de avocat.”

În recursul inițiat de autoritatea pârâtă însă, Curtea de Apel a opinat neîntrebată că în mod nejustificat Tribunalul ne-a redus cheltuielile la fond, căci a fost o cauză complexă și bine condusă chiar dacă s-a judecat la prim termen. În schimb, aceeași Curte ne-a redus și ea onorariul din calea de atac exercitată iresponsabil și la foc automat de partea adversă (ANAF) de la 6.197 lei la 3.000 lei pentru că… în recursul autorității ne-am judecat la prim termen și în mare parte cu aceleași argumente! Ei, poftim, citez din decizie:

„Pierzând procesul, în mod corect s-a stabilit culpa procesuală şi a pârâtei recurente, ca fundament al acordării cheltuielilor de judecată către intimata reclamantă. Aplicând textele de lege evocate în prezenta cauză, Curtea constată însă, că într-adevăr, raportat la criteriile ilustrate de dispoziţiile art. 451 al. 2 Cod Procedură Civilă, nu se impunea totuşi, reducerea cuantumului cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocatului ales, având în vedere împrejurarea că, deşi cauza s-a judecat la primul termen de judecată, totuşi complexitatea sa a fost una deosebită, determinată de o problemă de drept care a determinat controverse, fundament inclusiv al verificării chiar şi de către instanţa supremă în cadrul unui litigiu privind dezlegarea unei probleme de drept. Această complexitate conjugată cu formularea unei cereri de chemare în judecată ample şi cu administrarea de multiple probe cu înscrisuri în cadrul fazei procesuale a fondului, justifică acordarea de către tribunal, a sumei de 6.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare, fără diminuarea sa şi realizarea astfel, a unui bilanţ rezonabil al elementelor pertinente. Pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art. 496 din noul Cod de procedură civilă, Curtea va respinge ca nefondat, recursul promovat, reţinând că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre judecătorească legală, motivele de recurs invocate nefiind fondate. Reţinând culpa procesuală a recurentului în declanşarea şi desfăşurarea prezentei căi de atac, îl va obliga la plata de cheltuieli de judecată în cuantum rezonabil de 3.000 lei către intimata reclamantă, reprezentând onorariu avocat ales redus potrivit art. 451 al. 2 din Codul de procedură civilă, în raport de faptul că în prezenta cauză, recursul s-a judecat la primul termen de judecată (SIC!), iar actul procesual al întâmpinării reia în mare, criticile formulate la fond.

Pentru cine nu știe sau nu crede, am să prezint aici o structură a costurilor din onorariul unui avocat, cu mențiunea că formele mai evoluate de organizare din profesia de avocat, și aici mă refer la societățile civile, vor avea întotdeauna costuri inerent mai mari. Un dosar angajat la un birou mare nu este un one-man-show, în staff-ul biroului intrând și personal auxiliar (secretare, manageri cu logistica, arhivari, șoferi) sau personal auxiliar de suport (experți contabili, consultanți fiscali) care toți contribuie la susținerea unui caz complex. Iată cum:

Fiecare avocat datorează lunar o contribuție de 11% din încasările brute la fondul casei de asigurări a avocaților. Ce-i drept, contribuția e plafonată la 1.403 lei pentru încasări lunare ce ar depăși 12.750 lei.

Cota fiscală de impozitare a venitului net este de 10%, iar cota de contribuție la casa de asigurări sociale de sănătate este de 10%, aplicată la salariul minim pe economie.

Contribuțiile profesionale lunare la structurile profesiei (barou și UNBR) sunt 47 lei, iar taxele ocazionale pot varia între 300 lei (înființarea unei forme de organizare) până la 3.000 lei (reînscrierea pe tablou după suspendarea pentru neplata taxelor).

Birourile, mari și mici, dar mai ales societățile civile, au costuri logistice mari cu întreținerea sediilor profesionale, adesea spații închiriate la prețuri de piață, precum și cu plata colaboratorilor și a salariaților. Aceste costuri fixe înghit lunar mai mult de jumătate din totalul încasărilor și adesea sunt cauza principală a ajustărilor din formulele organizaționale (relocarea birourilor, regândirea asocierilor, migrarea între nișe de practică, după vremuri și împrejurări).

Formele profesionale din avocatură care sunt și înregistrate în scop de TVA sunt inerent supuse unei presiuni suplimentare: onorariile vor include invariabil TVA de 19%, fiind astfel cu o cincime mai mari decât onorariile pe care, pentru fix aceleași prestații le-ar putea pretinde un avocat neplătitor de TVA. Când clientul este el însuși neplătitor de TVA și nu are posibilitatea de a deduce taxa facturată din amonte, taxa pe valoarea adăugată se transformă pentru plătitori într-un veritabil handicap concurențial, căci la prestații echivalente, plătitorii de TVA vor include pe facturi și TVA – de unde și tentația de a fiscaliza cât mai puțin.

Mă grăbesc să adaug că încasările sunt fluctuante de la lună la lună și de la o nișă de practică la alta și niciodată nu ar trebui privite ca reprezentând un simplu act de prezență la un termen în instanță – în spatele unei prezențe de câteva minute la o judecată pe fond în fața judecătorului stau ore și zile de schimburi de informații în întâlniri cu clientul, de due diligence și investigație, de redactare acte de corespondență și opinii legale în scopurile angajării procesului, de asistență în proceduri prealabile, administrative, necontencioase, grațioase și judiciare, mai ales în contenciosul administrativ și fiscal, de proceduri paralele de cameră preliminară, de suspendare a executării, de obținere și prelucrare de înscrisuri de la alte autorități, unde asistența era esențială și fără de care actul de justiție ar fi de neconceput. Chiar și pistele false și abandonate în asistența unui client care până la urmă câștigă în instanță sunt parte integrantă și legitimă din efortul de asistență.

De ce oare ar cenzura judecătorii astfel de cheltuieli, dovedite ca atare, cu facturi, documente de încasare, fișe de evidență orară a prestațiilor, care nu sunt nicidecum vădit disproporționate, fără a întreba măcar în ce au constat, și doar prin raportare la criterii triviale și pur speculative, precum suma contestată în proces sau prezența în judecată la un prim și singur termen?

Când profesia în ansamblul ei nu ia atitudine față de astfel de acte de cenzură arbitrară a cheltuielilor de judecată, sau când, mai grav, se complace în a nu le mai solicita, căci vorba ceea: „Tot nu se încuviințează”, impresia generală este că avocatura se practică în derizoriu pe bețe de chibrit, fără a se putea desluși în practică niște criterii clare și ghiduri de bune practici, nici pentru justițiabili și avocați, nici pentru judecători.

Această concluzie tristă explică în bună măsură și abuzul de drept în procedurile noastre judiciare, întrucât cei care cu bună știință învestesc instanțele cu cauze aberante știu foarte bine că nu vor avea decât în mod cu totul excepțional de suportat cheltuieli de judecată la cererea părții adverse. Intentarea unui proces aiurea pe o perioadă inerent îndelungată în instanțele românești se dovedește cel mai adesea rentabilă în lipsa unui risc perceptibil ca abuzul de drept să fie sancționat pecuniar. Deși costurile reale ale justiției nu sunt mici, ele rămân discrete. Sub aparența unei activități abundente, sistemul judiciar acționează tragic de ineficient mai ales pentru toți aceia cărora le crapă buza în căutarea Dreptății.

Avocat Ionuţ Dobrinescu
DOBRINESCU DOBREV