Legea Dării în Plată la Curtea Constituțională: e un elefant în cameră și toți ne facem că nu-l vedem

Dumitru Dobrev

A făcut vâlvă acum trei zile declararea ca neconstituțională a unui fragment1 dintr-un articol din Legea Dării în Plată, care inflamează spiritele de câteva luni, și introducerea în joc a impreviziunii, această himeră a vechiului Cod Civil.

Notă pentru cei grăbiți: mergeți direct la ultimul paragraf 

Mai mulți hermeneuți ai soluției sibilinice a Curții Constituționale au emis deja opinii contradictorii referitoare la aceasta:

Pe site-ul www.profit.ro Mihai Baniţă scrie:

Contractele de dinainte de criză Unul dintre principalele scopuri ale Legii, declarat de inițiatorul Daniel Zamfir, deputat PNL, a fost acela de a obține ștergerea datoriilor pentru sute de mii de români cu probleme la plata ratelor. Cei mai mulți oameni afectați de probleme cu rambursarea sunt cei cu credite contractate înainte de criză, în perioada 2006-2008. Cel mai mare impediment al acestor debitori este că, urmare a spargerii bulei imobiliare, valoarea casei este sub valoarea creditului, chiar și după 8 – 10 ani de plată a ratelor. Aceste persoane NU vor putea beneficia de Legea dării în plată, pentru că legea nu le este incidentă, spune Curtea. Cum este explicabilă această situație? La art. 3 din Legea dării în plată se face o derogare de la Legea 287/2009 privind noul Cod civil, nu și de la vechiul Cod civil, aplicabil pentru contractele încheiate înainte de 1 octombrie 2011. Derogarea expresă de la prevederile codului civil este necesară pentru ca consumatorul să aibă dreptul de a i se stinge datoriile prin darea în plată, chiar în cazul în care creditorul nu-și dă acceptul. În mod normal, potrivit dreptului civil, e nevoie de acceptul părților pentru această modalitate de stingere a obligațiilor. Ca urmare a formulărilor legate de derogare, aplicarea Legii în timp începe cu noul Cod civil, intrat în vigoare la 1 octombrie 2011.”

Domnul profesor Piperea afirmă:

Acum, ca legea DIP a trecut si de examenul Curtii Constitutionale, e timpul sa fie pusa la treaba. Toti cei peste 3000 de debitori carora li s-a suspendat procedura pentru trimiterea celor cca 700 de exceptii la CCR pot cere repunerea pe rol a cauzelor. De asemenea, toti cei care au asteptat decizia de ieri a CCR pentru a efectua darea in plata, o pot face incepand de azi (desigur, daca solutia darii in plata este ultima la care se poate apela). ………. (iii) pentru contractele incheiate inainte de intrarea in vigoare a Codului civil (1 octombrie 2011) nu este necesar testul impreviziunii, intrucat vechiul cod civil nu reglementa expres impreviziunea. Asadar, nu va temeti de impreviziune. Bancile trebuie sa se teama de ea.”

Ce spune însă comunicatul de presă al Curții Constituționale?

Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că prevederile art. 11 teza întâi raportate la art.3 teza a doua, art.4, art.7 şi art.8 din Legea nr. 77/2016 sunt constituționale numai în măsura în care instanța judecătorească verifică condiţiile referitoare la existenţa impreviziunii. Aşadar, instanțele judecătorești în fața cărora au fost introduse acțiuni în baza Legii nr. 77/2016 vor fi obligate să verifice condițiile referitoare la existența impreviziunii şi să o aplice. Având în vedere că acele contracte de credit din dosarele analizate de Curtea Constituţională au fost încheiate sub regimul Codului civil din 1864 (vechiul Cod civil), iar Curtea a constatat că acele contracte în curs de derulare menţionate de art.11 din Legea nr.77/2016 se referă şi la contractele încheiate înainte de intrarea în vigoare, în 2011, a Legii nr.287/2009 (noul Cod civil), instanţele judecătoreşti vor face aplicarea impreviziunii astfel cum aceasta a fost configurată sub regimul Codului civil din 1864 și cu precizările aduse de Curtea Constituțională în considerentele deciziei ce va fi publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I.”

Ce înseamnă în limbaj profan „instanţele judecătoreşti vor face aplicarea impreviziunii astfel cum aceasta a fost configurată sub regimul Codului civil din 1864?

Dacă ne uităm la civiliștii mai vechi, găsim despre instituția impreviziunii contractuale și cum era tratată sub imperiul Codului civil Cuza : „Prejudiciul pe care îl suferă una din părţile contractante ca urmare a dezechilibrului grav de valoare care intervine între prestaţiile sale şi contraprestaţiile celeilalte părţi, în cursul executării contractului, dezechilibru cauzat de conjunctura economică, mai ales de fluctuaţiile monetare2”.

Principiul rebus sic stantibus reprezintă tocmai impreviziunea, teorie considerată incompatibilă cu normele vechiului Cod civil tocmai pentru că se opunea principiului nominalismului monetar (dacă trebuie să plătești o sumă de bani o plătești în acceași monedă în care te-ai împrumutat sau ai cumpărat un bun, indiferent de fluctuațiile de curs ale acesteia).

Câteva repere din sinuoasa istorie doctrinară a impreviziunii contractuale.

În toată perioada 1865-2011 atât doctrina cât și practica judiciară au fost, cu foarte rare excepții, defavorabile aplicării impreviziunii contractuale – rebus sic stantibus. Motivația acestui tip de abordare constă în faptul că Vechiul Cod civil Român (1865-2011) a reprezentat o copie (cu mici îmbunătățiri și adaptări la contextul socio-economic românesc) din a doua jumătate a sec. XIX a Codului Napoleon. Întrucît mulți dintre universitarii și practicienii marcanți din Principatele Unite (și mai târziu din Regatul României) s-au format la școala franceză (până către sfârșitul perioadei interbelice) ei au rămas partizanii teoriilor autonomiei de voinţă şi nominalismului monetar3 repudiind astfel teoria impreviziunii contractuale. Urmînd celebra decizie Canal de Craponne a Casaţiei Franceze4Il n’appartient pas aux tribunaux, quelque équitable que puisse leur paraître leur décision, de prendre en considération le temps et les circonstances pour modifier les conventions des parties5 atît jurisprudenţa (de drept privat) franceză cît şi cea română (cu excepţia cîtorva speţe izolate6) au respins principiul rebus sic stantibus. Au existat și doctrinari de necontestat prestigiu academic7, care, notând efectul devalorizării monetare din anii 1919-1921 au afirmat că „acest intervenționism în materia clasică a contractelor a fost justificat prin răsturnarea valorilor economice și fenomenul devalorizării monetare, al cărui rezultat a fost ruperea echilibrului prestațiunilor reciproce…este ușor de conceput efectul devalorizării monedei asupra unui contract de rentă viageră încheiat înainte de devalorizare. Dacă s-ar cere debitorului să continue executarea, vărsând credirentierului echivalentul în aur al rentei, el ar fi ruinat”.

Prima contestare fățișă a concepției voluntariste, napoleoniene, bazate pe principiile autonomiei de voință și libertății contractuale a aparținut autorilor francezi de un mare prestigiu științific în România interbelică – Maurice Hauriou, Marcel Planiol8. Ei au adus un plus de autoritate criticilor teoriei autonomiei de voință9 în discuțiile aprinse din doctrina juridică românească inter-și postbelică pe marginea “crizei contractului”. Aceste critici, mai întai din perspectivă pozitivistă10, au fost bineînțeles, potențate de evenimentele cu impact economic major ale vremii: abrupta depreciere monetară din anii 1918-1921 și marea criză economică din 1929-1933. Ulterior anului 1990 au apărut serioase studii de analiză critică a teoriei autonomiei de voință fie dintr-o perspectivă eclectică11 sau din perspectiva unor susținători declarați ai teoriei solidarismului contractual12.

Care au fost soluțiile practicii judiciare în materie de impreviziune contractuală în intervalul 1990-2011?

Practica judiciară din România atât în ceea ce privește dreptul privat13 dar și contractele administrative14 a fost destul de reticentă față de această tendință a doctrinei, chiar și ulterior declanșării crizei mondiale (care în România și-a făcut simțite efectele începând cu sfârșitul lui 2008/începutul anului 2009) rămânând fidelă principiului pacta sunt servanda. Chiar și în spețele în care instanțele nu au exclus de plano aplicarea teoriei impreziunii pentru lipsă de reglementare (motivarea tradițională a instanțelor române-s.n. DD) s-a considerat că nu sunt întrunite în cauză, cumulativ, condițiile15 pentru ca această limitare a forței obligatorii a contractelor16 să opereze.

O schimbare de concepție a legiuitorului diametral opusă intervine în 2011 ca urmare a crizei mondiale din 2008-2009.

Datorită curentului de opinie conservator Codul Civil Carol al II-lea din 194017 nu a reglementat impreviziunea contractuală deși s-a îndepărtat în anumite privințe de soluțiile „tradiționale” ale Codului de la 1865, admițând o instituție oarecum similară cu impreviziunea contractuală – leziunea pentru majori (art. 1119).

Odată cu adoptarea la 1 octombrie 2011 a Noului cod civil viziunea legiuitorului român se schimbă radical. Este reglementată prin art. 1271 NCC o normă de aplicare generală a impreviziunii contractuale.

EPILOG: Cu alte cuvinte, Curtea Constituțională „îi termină elegant” pe cei ce au făcut credit ipotecar în franci elvețieni între 2008-2009 cu mâna domnilor magistrați de la instanțele ordinare, care se vor uita în Codul civil de la 1865 și nu vor găsi nimic despre impreviziune.

Dar problema nu e doar Codul Cuza în sine, ci și întreaga literatură juridică din interbelic și pînă în anii 90 pe care au studiat-o în facultate și I.N.M., care considera impreviziunea e doar o teorie, diafană și evanescentă, fără transpunere în practica judiciară. Singurul lucru care se putea întâmpla până în 2011 era să îți cadă pe un bilet la examen, dacă erai din cale afară de ghinionist. Tocilarii știau că teoria impreviziunii era amintită doar ca să fie combătută (puținii susținători fiind expediați prin notele de subsol) iar cei care trăgeau biletul „la noroc” sperând să vâneze „decarul mic” picau cu regularitate în capcana examinatorului răspunzând „Da” la întrebarea: Este recunoscută în dreptul pozitiv teoria impreviziunii? (pentru nejuriști dreptul pozitiv reprezintă totalitatea normelor aplicabile la momentul în care are loc discuția).

1 Următoarele texte din Legea Dării în Plată au făcut obiectul controlului ulterior de constituționalitate:  //Art. 11. În vederea echilibrării riscurilor izvorând din contractul de credit, precum şi din devalorizarea bunurilor imobile (text declarat neconstituțional), prezenta lege se aplică atât contractelor de credit aflate în derulare la momentul intrării sale în vigoare, cât şi contractelor încheiate după această dată. //Art. 3. Prin derogare de la dispoziţiile Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu modificările ulterioare, consumatorul are dreptul de a i se stinge datoriile izvorâte din contractele de credit cu tot cu accesorii, fără costuri suplimentare, prin darea în plată a imobilului ipotecat în favoarea creditorului, dacă în termenul prevăzut la art. 5 alin. (3) părţile contractului de credit nu ajung la un alt acord. //Art. 4. (1) Pentru stingerea creanţei izvorând dintr-un contract de credit şi a accesoriilor sale prin dare în plată trebuie îndeplinite, în mod cumulativ, următoarele condiţii: a) creditorul şi consumatorul fac parte din categoriile prevăzute la art. 1 alin. (1), astfel cum acestea sunt definite de legislaţia specială; b) cuantumul sumei împrumutate, la momentul acordării, nu depăşea echivalentul în lei al 250.000 euro, sumă calculată la cursul de schimb publicat de către Banca Naţională a României în ziua încheierii contractului de credit; c) creditul a fost contractat de consumator cu scopul de a achiziţiona, construi, extinde, moderniza, amenaja, reabilita un imobil cu destinaţie de locuinţă sau, indiferent de scopul pentru care a fost contractat, este garantat cu cel puţin un imobil având destinaţia de locuinţă; d)consumatorul să nu fi fost condamnat printr-o hotărâre definitivă pentru infracţiuni în legătură cu creditul pentru care se solicită aplicarea prezentei legi.(2) În situaţia în care executarea obligaţiilor asumate prin contractul de credit a fost garantată cu două sau mai multe bunuri, în vederea aplicării procedurii prevăzute de prezenta lege debitorul va oferi în plată toate bunurile ipotecate în favoarea creditorului.
2 Liviu Pop, Tratat de drept civil, Obligatiile, vol. II. Contractul. Editura Universul Juridic, Bucureşti, p. 534.
3 În lucrările multor doctrinari români din perioada 1865-1947, teoria impreviziunii era amintită cel mai adesea spre a fi combătută, principalul reproș fiind acela de a nu fi fost consacrată legal în Codul civil român de la 1865. Mai mult, Codul civil de la 1865 are în art. 1578, un corespondent fidel al art. 1895 Cod civ. fr., ( l’obligation qui résulte d’un prêt en argent, n’est toujours que de la somme numérique énoncée au contrat) ce consacra principiul nominalismului monetar – incompatibil în viziunea doctrinarilor interbelici cu teoria impreviziunii.
4 Commune de Pélissanne c./ marquis de Galliffet, affaire dite du Canal de Craponne , Cass. Civ., 6 mars 1876,
5 Bénédicte Fauvarque- Cosson, Denis Mazeaud, European Contract Law. Materials for a Common Frame of Reference, Sellier. European Law Publishers, Munich, 2008, p. 470
6 Pentru exemplificare, a se vedea discuţia asupra speţei Lascăr Catargiu vs. Banca Bercovici, Tribunalul Ilfov, secţia I Comercială, sentinţa din 11 mai 1920, în lucrarea – Cristina Zamşa, Teoria Impreviziunii. Studiu de doctrină și jurisprudență, Editura Hamangiu, Bucuresti, 2006, p. 231-232 iar în sens contrar a se vedea CAS. I, Deciziunea No. 1869 din 9 Martie 1926, publicată în Pandectele Române, 1930.I.49-53, cu notă de Georgiu Plopul „Cu privire la devalorizarea între timp a monetei şi schimbarea valoarei efective a sumei cuvenite ca preţ este a se menţine că impreviziunea nefiind reglementată de lege nu se poate lua drept bază pentru stabilirea întrucât s’a schimbat între timp în urma răsboiului, valoarea pământului faţă de devalorizarea valutei.”
7 I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Drept Civil Român. Studiu de doctrină şi de jurisprudenţă, Editura Socec & Co, Bucureşti, 1943, p.44
8 A se vedea Maurice Hauriou, Aux sources du droit. Le pouvoir, l’ordre et la liberté, Publication du Centre de philosophie politique et juridique, Caen, 1986 (1926), p 138. Ce qui justifie la théorie de l’imprévision dans les relations du droit administratif doit la justifier aussi dans celles du droit privé. Cela seul et rien d’autre car il y a unité des principes du droit” și Marcel Planiol, Georges Ripert, Jean Boulanger, Traité élémentaire de droit civil, Librairie générale de droit et de jurisprudence, Tome deuxième, Paris, 1947, pp. 168-169.
9 Traian Ionașcu, Ideea de aparență și rolul său în dreptul civil român modern. Curs de drept civil aprofundat., Editura cursurilor litografiate, București, 1943, p. 737-741. Era cu siguranță cunoscută în România interbelică teza de doctorat a lui Emmanuel Gounot,  Le principe de l’autonomie de la volonté en droit privé. Contribution à l ‘étude critique de l ‘individualisme. Thèse, A. Rousseau, Dijon. 1912.
10 Argumente ale criticii teoriei autonomiei de voință din perspectivă pozitivistă (Leon Duguit, Emanuel Levy) au fost preluate în cursurile univesitare ale anilor 1930-1940 de către cei mai importanți doctrinari români ai vremii: Traian Ionașcu, op. cit., p. 739 și Mircea Djuvara, Drept rațional, izvoare și drept pozitiv, Editura Socec, București, 1933.
11„Pe această linie de gândire trebuie recunoscut că astăzi fundamentele contractului nu pot fi circumscrise în sfera exclusivă a niciuneia dintre teoriile elaborate în decursul timpului, indiferent că este vorba de: autonomia de voință, pozitivismul juridic îu toate ipostazele și variantele sale, inclusiv în cea utilitaristă, solidarismul contractual și voluntarismul social” afirmă profesorul Liviu Pop în Incercare de sinteza a principalelor teorii referitoare la fundamentele contractului, cu privire speciala asupra teoriei autonomiei de vointa si teoriei solidarismului contractual, RRDP, nr. 5/2007, pp. 75-118.
12 Gheorghe Piperea, Introducere în teoria solidarismului contractual, RRDA, nr. 3/2011, pp. 13-36.
13 A se vedea pentru practica judiciară relevantă:- sentința arbitrală (nepublicată) nr. 171/15.07.2010, dosar nr. 330/2009, Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lîngă Camera de Comerț și Industrie a României, definitivă care statuează asupra caracterului “excepțional” al impreviziunii și care nu s-ar putea invoca în absența unei clauze de hardship (pe care părțile nu au prevăzut-o într-un contract de închiriere a unui supermarket pentru 15 de ani);- decizia nr. 194/24.01.2013 a ÎCCJ Secția a II-a Civilă de respingere a recursului prin care se menține motivarea din apel a Curții de Apel București din decizia civilă nr. 31 din 24 ianuarie 2012 „Una din condiţiile esenţiale ale teoriei impreviziunii este cea ca împrejurarea care a determinat ruperea echilibrului contractual să apară între momentul încheierii contractului şi momentul la care trebuie să aibă loc executarea de către părţi a obligaţiilor asumate, condiţie care în cazul de faţă nu este îndeplinită. Părţile au încheiat antecontractul de vânzare-cumpărare la data de 18 februarie 2008 şi au prevăzut că încheierea contractului de vânzare-cumpărare va avea loc la data de 15 mai 2008, iar situaţia imprevizibilă invocată de către reclamanta-pârâtă (prăbuşirea pieţei imobiliare şi îngheţarea finanţărilor imobiliare) este mult ulterioară, respectiv după data de 15 septembrie 2008”
14 A se vedea Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de contencios administrativ şi fiscal, decizia nr. 5266 din 25 noiembrie 2010, cu comentariu explicativ, de Judecător dr. Gabriela Bogasiu publicată în Revista Română de Jurisprudenţă cu numărul 3 din data de 31 martie 2012 și Decizia nr. 713/CA/ din 20-oct-2010 a Curții de Apel Constanța.
15 A se vedea motivarea Înaltei Curți de Casaţie şi Justiţie, Secţia de contencios administrativ şi fiscal, decizia nr. 5266 din 25 noiembrie 2010, cu comentariu explicativ, de Judecător dr. Gabriela Bogasiu publicată în Revista Română de Jurisprudenţă cu numărul 3 din data de 31 martie 2012: În principiu însă, concesionarul suportă riscurile exploatării, în sensul că ia asupra sa pierderile rezultând din exploatare, după cum îi profită şi beneficiile ce ar rezulta dintr-o scădere a costurilor exploatărilor. Principiul echilibrului financiar nu face decât să tempereze celălalt principiu, al exploatării serviciului public sau bunului concesionat pe riscul şi răspunderea concesionarului, fără să îl înlăture în substanţa sa, pentru că, în caz contrar, ar fi negată însăşi preeminenţa interesului public în raporturile juridice administrative.Prin urmare, dacă în contract nu este prevăzută expres posibilitatea diminuării redevenţei sau ajustarea ei în raport cu rezultatele economice obţinute, principiul echilibrului financiar nu poate fi invocat ca temei în acest sens şi cu atât mai puţin pentru restituirea unor sume deja plătite cu titlu de preţ al concesiunii, în lipsa unor dovezi privind imposibilitatea de neînlăturat a continuării activităţii de interes public.Aceasta este şi concluzia care se desprinde din hotărârea pronunţată de Consiliul de Stat din Franţa în cazul menţionat în notele scrise ale intimatei-reclamante (afacerea gazului de la Bordeaux, 30 martie 1916), în care a fost acceptată revizuirea contractului în favoarea concesionarului, nu în scopul diminuării pierderilor sau al acoperirii lipsei de câştig, ci pentru a putea asigura continuitatea serviciului public de iluminare a oraşului, devenit prea împovărător în condiţiile triplării preţului cărbunelui în anii 1915-1916 (în timpul primului război mondial)
16 Autorii Liviu Pop, Ionuț Popa, Stelian Ioan Vidu în Tratat elementar de drept. Civil. Obligațiile, Universul Juridic, București, 2012, p. 154 folosesc ca o figură de stil și termenul de leziune a posteriori.
17 Codul Civil Carol al II-lea, publicat în 6 septembrie 1940 dar neintrat în vigoare se inspiră în partea de obligații din proiectul fraco-italian de Cod al Obligațiilor și al Contractelor din 1927.