Acțiunea în revendicare imobiliară și acțiunile confesorii în noul Cod civil

Dumitru DOBREV

abstract

This study aims to highlight the characteristics of the action for restitution and actions for the exercise of real rights in the new Civil Code vs. the Cuza Code from the perspective of both substantive and procedural law.

Keywords: action for restitution, action for the exercise of a real right, petitory action, possessory action

REZUMAT

Acest studiu reprezintă o încercare de a scoate în evidență particularitățile acțiunii în revendicare și a acțiunilor confesorii în reglementarea noului Cod civil față de cea din Codul civil Cuza atât sub aspecte de drept material, cât și procedural.

Cuvinte-cheie: acțiune în revendicare, acțiune confesorie, acțiune petitorie, acțiune posesorie

Legislație relevantă: Noul Cod civil, art. 563 și urm., art. 865

Considerații generale asupra acțiunilor petitorii

Sub aspect constituțional, încă de la Constituția din 1866 dreptul de proprietate a avut parte de o garanție, fiind considerat „sacru și inviolabil”, pentru ca în Constituția din 1923 să se declare că „proprietatea, de orice natură ar fi, este garantată”. Constituția din 1991, în art. 41, prevedea că „dreptul de proprietate este garantat” și „proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular”, iar în prezent, Constituția revizuită, în art. 44 alin. (2), teza I, prevede că „proprietatea privată este garantată și ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular”. Art. 44 alin. (2), teza I, coroborat cu art. 136 alin. (5) din Constituția României1 și art. 1 al Protocolului 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului2, împreună cu art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului3 constituie nucleul dur al reglementării la nivel național și supranațional al dreptului de proprietate.

Textul art. 1 al Protocolului nr. 1 a constituit un reper pentru jurisprudența națională prin interpretările date de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în numeroase hotărâri contra României4.

Dreptul de proprietate este cel mai important drept subiectiv, calificat de doctrină drept real, deci opozabil erga omnes, poate fi apărat prin diverse acțiuni, reglementate de diversele ramuri de drept: civil, penal ș.a. Urmează să ne ocupăm de apărarea dreptului de proprietate și a celorlalte drepturi reale principale prin mijloace de drept privat, prevăzute în Noul Cod civil.

Doctrina a împărțit mijloacele de apărare a dreptului de proprietate în două categorii: mijloacele juridice nespecifice sau indirecte și mijloacele juridice specifice sau directe.

Mijloacele juridice nespecifice nu se întemeiază direct pe dreptul de proprietate sau alte drepturi reale, ci pe drepturi de creanță, dar pentru că drepturile de creanță au legătură, la rândul lor, cu dreptul de proprietate sau alt drept real, efectul indirect este tocmai apărarea dreptului real periclitat. Printre astfel de mijloace se numără acțiunile în răspundere civilă delictuală și contractuală, acțiunile în anulare și nulitate a actelor juridice, îmbogățirea fără justă cauză, acțiunea în restituirea plății nedatorate.

Mijloacele juridice specifice se bazează pe un drept real sau pe posesia unui bun. Acțiunile din această categorie sunt acțiunile reale și se împart la rândul lor în acțiuni petitorii (de la cuvântul latin petere – a cere) și acțiuni posesorii.

Printre acțiunile petitorii se numără acțiunea în revendicare, acțiunea în grănițuire, acțiunea negatorie, acțiunile confesorii prin care se apără dezmembrămintele dreptului de proprietate, acțiunea în prestație tabulară și potrivit opiniei majoritare5 și acțiunea în petiție de ereditate.

Prin acțiunile posesorii, se apără posesia ca stare de fapt, fără să intereseze cui aparține dreptul de proprietate sau alt drept real, scopul fiind înlăturarea oricărei tulburări aduse posesiei, păstrarea posesiei sau redobândirea posesiei în cazul pierderii. Plecând de la importanța distincției între acțiunile petitorii și cele posesorii, se consideră că cel căzut în pretenții într-o acțiune posesorie poate să formuleze o acțiune petitorie, pe când cel căzut în pretenții într-o acțiune petitorie nu mai poate formula o acțiune posesorie, deoarece în contextul probator al acțiunii petitorii se analizează însuși fondul dreptului.

Scurt istoric al acțiunilor petitorii

Acțiunea în revendicare își are originea în dreptul roman republican, unde era întâlnită cea mai veche formă de proprietate individuală -proprietatea „quiritară”, adică proprietatea celui ce se bucura de toate atributele cetățeniei romane6 (jus suffragii, jus honorum, jus militiae, jus commercii, jus conubii). Acest drept de proprietate oferea titularului prerogative extinse, iar pentru a-și apăra dreptul de proprietate, titularul său putea folosi acțiunea în revendicare (rei vindicatio). Un proces de revendicare în dreptul roman preclasic, avea loc sub forma de legis actio sacramento in rem. În această formă arhaică de revendicare nu avem un reclamant și un pârât, ci ambele părți pretind același bun (vindicatio și contravindicatio) cu formula sacramentală: aio hanc rem meam esse ex iure Quiritium. După această declarație, procedura urma etapa unui jurământ în fața magistratului la care se provocau părțile, fiecare parte promițând o sumă de bani (de la 50 la 500 de ași după valoarea litigiului) trezoreriei publice în cazul în care ar urma să cadă în pretenții. După jurământ, părțile erau trimise de magistrat în fața unui unus judex sau bonus vir, care decidea, implicit, problema proprietății utrius iustum sit sacramentum. Dacă obiectul litigiului era mobil, trebuia adus în instanță pentru îndeplinirea ceremonialului revendicării. Dacă era imobil, se aducea o parte din el – o brază de pământ pentru un teren agricol. Partea al cărei sacramentum era declarat injustum (pentru că nu a reușit să dovedească dreptul de proprietate asupra bunului) pierdea suma depusă în favoarea statului. Ca urmare, cel care urma să cadă în pretenții preda întotdeauna bunul de bună voie, ca să evite să pună în situație dificilă pe cei care îl cauționau pentru sumă (rude, clienți – praedes sacramenti) și care ar fi urmat să fie executați silit de fisc.

În epoca ciceroniană, vindicatio avea loc printr-un proces în care nu mai întâlnim doi reclamanți, ci un reclamant (proprietarul care nu posedă), iar pârâtul este posesorul7. Sarcina probei revine reclamantului. În cazul în care pârâtul nu înțelege să predea în mod voluntar bunul arbitratu iudicis, el poate fi condamnat la id quod interest, adică suma la care jura reclamantul că-și estimează bunul (așa numita taxatio – care trebuia să includă nu numai prețul bunului, ci și prejudiciului suferit de către proprietar pentru perioada cât a fost lipsit de acel bun). Pârâtul putea fi obligat să ofere garanții pentru plata sumei care urma să fie stabilită în condamnare (cautio iudicatum solvi). În cazul în care pârâtul refuză, posesia trece la reclamantul dispus să plătească această cauțiune. În acest fel, pârâtul devine reclamant și are de această dată sarcina probei8. În cursul sec. II d. Chr., s-a admis că se poate revendica și de la detentorii precari (locatari, comodatari), nu numai de la posesori9. Constantin cel Mare a permis precarilor ce stăteau în judecată ca pârâți să ceară scoaterea din cauză, arătând pe titularul dreptului (laudare auctorem suum)10, ceea ce a reprezentat un progres remarcabil, deoarece posesorul real avea mijloace mai potrivite de apărare decât un detentor precar. În dreptul romano-bizantin11 a început să aibă loc, cel puțin în cazul în care reclamantul prefera bunul, executarea silită în natură, prin imposedarea celui căzut în pretenții manu militari.

În perioada feudală se instaurează o nouă concepție, ruptă total de tradiția romană, a dreptului de proprietate al cetățeanului, cu dezmembrămintele sale (jus utendi, jus fruendi și abutendi). Aceasta este cea a lui dominium eminens al suveranului asupra întregului fond funciar al țării12, care se suprapunea peste toate celelalte drepturi – dominium utile13 al feudalilor mai mari sau mai mici.

Acțiunea în revendicare

Cel mai important și eficient mijloc de apărare al dreptului de proprietate este acțiunea în revendicare. Această situație justifică și faptul că în noul Cod civil, în secțiunea a doua „Apărarea dreptului de proprietate privată”, cele mai ample texte vizează Acțiunea în revendicare (art. 563), Efectele admiterii acțiunii în revendicare (art. 566) și Proba dreptului de proprietate asupra imobilelor înscrise în cartea funciară (art. 565).

Definiție

Acțiunea în revendicare este un mijloc judiciar de apărare a dreptului de proprietate privată (art. 563 și urm. noul C. civ.) și a dreptului de proprietate publică [art. 865 alin. (3) noul C. civ.]

Codul civil anterior nu conținea nicio dispoziție care să reglementeze expres acțiunea în revendicare în sine. Existau referiri la revendicarea bunurilor mobile în materia prescripției, dar cu privire la revendicarea imobiliară nu exista nicio prevedere14. În acest context, doctrina și jurisprudența au intervenit pentru a suplini această lipsă și au conturat regimul juridic al acțiunii în revendicare. Distincția principală privea calitatea bunurilor revendicate, dacă erau proprietate publică sau privată, deoarece revendicarea bunurilor proprietate privată este imprescriptibilă doar extinctiv, pe când revendicarea bunurilor proprietate publică este imprescriptibilă atât extinctiv, cât și achizitiv.

Acțiunea în revendicare reprezintă acțiunea aflată la îndemâna proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar sau împotriva oricărui terț care deține bunul respectiv. Ca urmare, proprietarul neposesor are alegerea între o acțiune personală derivată dintr-un contract (e.g.: contract de închiriere) împotriva unui detentor precar (nu are animus sibi habendi, dar refuză să restituie bunul) sau poate recurge la acțiunea în revendicare.

Trăsături ale acțiunii în revendicare în Noul Cod civil

Referitor la prescriptibilitatea acțiunii:

Acțiunea în revendicare este imprescriptibilă sub aspect extinctiv, adică poate fi introdusă oricând, aspect ce derivă din caracterul perpetuu al dreptului de proprietate, indiferent dacă revendicarea privește un bun mobil sau un bun imobil, cu excepția cazurilor în care prin lege se dispune altfel. Ca urmare există doar două excepții prevăzute expres:

– potrivit art. 520 noul C. civ., acțiunea în revendicare împotriva adjudecatarului bunului imobil, devenit proprietar prin licitație publică în baza unei proceduri de executare silită, se prescrie în 3 ani de la data intabulării actului de adjudecare în cartea funciară.

– art. 572 noul C. civ. în cazul avulsiunii, acțiunea în revendicare se exercită în termen de un an de la data faptului smulgerii porțiunii de teren (ca urmare a acțiunii apelor curgătoare – fenomen ce apare mai ales în cazul râurilor meandrate) și alipirii la proprietatea unui terț.

Restul cazurilor în care asistăm la respingerea acțiunii în revendicare nu sunt excepții de la principiul imprescriptibilității acesteia:

– spre exemplu, potrivit art. 937 alin. (1) noul C. civ., bunul mobil pierdut sau furat poate fi revendicat de la posesorul de bună-credință, dacă acțiunea este intentată, sub sancțiunea decăderii, în termen de 3 ani de la data la care proprietarul a pierdut stăpânirea materială a bunului. S-a afirmat astfel în doctrină15 că dispozițiile art. 935-938 noul C. civ. au o funcție achizitivă, o funcție de publicitate și o funcție probatorie în materie mobiliară;

– acțiunea în revendicare împotriva posesorului unui bun imobil este imprescriptibilă, dar aceasta nu înseamnă că nu poate fi paralizată cu succes prin invocarea prescripției achizitive sau a dobândirii bunurilor mobile prin posesia de bună credință;

Dacă bunul imobil este înscris în cartea funciară, s-a apreciat în doctrină că prescripția dreptului la acțiune împotriva subdobânditorului cu titlu oneros curge din momentul întabulării autorului său, iar „aparența de carte funciară anterioară înscrierii dreptului terțului de bună-credință va putea întemeia titlul de dobândire al acestuia doar dacă el a încheiat un act cu titlu oneros”16. Același autor consideră că „înscrierea din cartea funciară necontestată timp de 3 ani e suficientă pentru a crea o aparență care face la rândul ei ca eroarea terțului de bună-credință să fie legitimă și demnă de protejat”17. Eroarea trebuie să existe la momentul la care titlul de dobândire a proprietății apare ca fiind întemeiat pe aparență, respectiv, la momentul îndeplinirii formalităților de înscriere în cartea funciară. Principiul protecției terțului subdobânditor de bună-credință care se aplică în cazul susmenționat derivă din principiul publicității materiale18 consacrat de art. 31 și art. 36 din Legea nr. 7/1996 și preluat în Noul Cod civil, care, la art. 901, cuprinde o enumerare a condițiilor în care terțul dobânditor al unui drept real înscris în cartea funciară este considerat a fi de bună-credință:

– „a) nu a fost înregistrată nicio acțiune prin care se contesta cuprinsul cărții funciare;

– b) din cuprinsul cărții funciare nu rezultă nicio cauză care să justifice rectificarea acesteia în favoarea altei persoane; și

– c) nu a cunoscut, pe altă cale, inexactitatea cuprinsului cărții funciare.”

Acest text nu este inovator, ci reprezintă doar o codificare a practicii judiciare constante de sub imperiul Legii nr. 7/1996 și al fostului Decret-Lege nr. 115/1938.

Acțiunea în revendicare, ca și în trecut, e o acțiune în realizare, petitorie deoarece nu se discută doar posesia, ci însuși dreptul de proprietate.

Cine poate introduce acțiunea în revendicare?

Acțiunea în revendicare este introdusă de cel ce se pretinde titularul dreptului de proprietate asupra bunului.

Acțiunea în revendicare a bunului comun pe cote părți a fost privită sub imperiul vechiului cod ca un act de dispoziție de unii doctrinari, iar alți autori au considerat-o doar un act de conservare a bunului comun. Întrucât punctul de vedere majoritar privilegia teoria actului de dispoziție, acțiunea în revendicarea bunului aflat în coproprietate indiviză, atât în doctrină, cât și practica judiciară era considerată ca fiind supusă regulii unanimității.

Ca element de noutate, spre deosebire de principiul unanimității consacrat de vechea reglementare, în cazul coproprietății (proprietății pe cote-părți), în orice acțiune privitoare la coproprietate, inclusiv în cazul acțiunii în revendicare, fiecare coproprietar poate sta singur în justiție, indiferent de calitatea procesuală19. Considerăm totuși că aceasta ar trebui să fie excepția, și nu regula, deoarece avantajele introducerii acțiunii în revendicare sunt evidente pentru coproprietari și că nu trebuie ca din rațiuni de drept procesual, de acces la o instanță și prin aceasta, la un proces echitabil, să renunțăm cu totul la un principiu al dreptului material în materia exercitării dreptului de proprietate (principiul unanimității în materia actelor de dispoziție). Considerăm că acest principiu suferă o derogare în mod excepțional20 atunci când este foarte dificilă găsirea unui anume coindivizar pentru a fi citat sau un coindivizar stă în pasivitate și nu-și exercită drepturile, paralizând astfel inițiativa celorlalți coindivizari. Dacă aceste inacțiuni ale coindivizarului îmbracă forma unui abuz de drept, atunci art. 643 din noul C. civ.21 oferă un antidot foarte eficient.

Proba dreptului de proprietate

În cazul imobilelor înscrise în cartea funciară, acolo unde se aplică art. 565 și art. 885 noul C. civ., în sensul că intabularea are efect constitutiv de drepturi situație cu care ne vom întâlni în viitorul apropiat și în multe localități urbane din Vechiul Regat22, dovada dreptului de proprietate se face cu extrasul de carte funciară. În practică, se obișnuiește să se depună la dosarul cauzei, în copie certificată, și titlul de proprietate al reclamantului, însoțit de schițe topo vizate de Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară teritorial.

Cu toate acestea, când ambele părți invocă titluri provenind de la autori diferiți, este recomandabil să se depună la dosarul cauzei un istoric de carte funciară sau chiar copii după întreaga carte funciară. În zonele unde încă mai sunt imobile neînscrise în cartea funciară și nu s-au finalizat lucrările de cadastru, dovada dreptului de proprietate este mult mai dificilă – se face cu titlul de proprietate, iar dacă acesta este pe numele autorului reclamantului, cu titlul de proprietate și cu certificatul de moștenitor, acte de stare civilă, etc. De multe ori este necesar să se examineze firul proprietarilor pe 3-4 generații spre a se face dovada deplină a dreptului de proprietate, în sensul că aceasta s-a transmis de la verus dominus. În doctrină23 s-a criticat această situație de fapt, considerându-se că ne aflăm în situația unei probatio diabolica.

În astfel de cazuri, o probă foarte frecvent utilizată este și expertiza tehnică (topo), mai ales atunci când revendicarea este doar un capăt de cerere separat al unei acțiuni în grănițuire (prin grănițuire se cere refacerea hotarului pe vechile semne și se revendică o fâșie îngustă de teren ocupată în mod abuziv de pârât). În acest tip de spețe frecvent întâlnit, obiectivul expertizei tehnice este identificarea corectă a perimetrului celor două suprafețe de teren (ale reclamantului și ale pârâtului) și a eventualelor suprapuneri.

Se disting mai multe ipoteze, în funcție de întregul context probator al acțiunii în revendicare imobiliare:

a) ipoteza în care ambele părți (reclamantul și pârâtul) exhibă un titlu de proprietate. În această situație, va avea loc o comparare de titluri, spre a se vedea care dintre ele este mai bine caracterizat. Una dintre variantele acestei ipoteze este ca titlurile părților să provină de la același autor. Dacă titlurile provin de la același autor (vânzări succesive), prioritate va avea titlul cu data certă cea mai veche. Dacă ne aflăm însă într-o circumscripție administrativ teritorială pe raza căreia se aplică efectul constitutiv al intabulării în cartea funciară și titlul reclamantului nu este încă intabulat, aceasta va duce la respingerea acțiunii. Altfel, ipoteza a două titluri de proprietate, ambele intabulate pentru aceeași suprafață de teren (cu același număr cadastral și număr de carte funciară), ar trebui exclusă de plano, deși practica judiciară oferă și acest tip de „surprize” mai ales în zonele în care nu există o tradiție a cărții funciare.

În ipoteza în care titlurile provin de la autori diferiți (prin contract, prin legat și prin moștenire ab intestat) este necesar a se stabili care titlu provine pe filiera autorilor de la un non dominus, deoarece nu este logic posibil ca să existe la un moment dat pe firul proprietarilor, concomitent, doi adevărați proprietari. Cel puțin unul dintre ei trebuie să fie un proprietar aparent (non dominus). Ca urmare, se va coborî pe firul proprietarilor până se va găsi autorul comun sau un autor care a dobândit printr-un mod originar de dobândire a dreptului de proprietate. Asemenea situații sunt rare și mai apar în zonele din extravilanul localităților rurale din Vechiul Regat. În practică, fiind vorba cel mai adesea de titluri emise de prefect ca urmare a activității Comisiilor Județene de Aplicare a Legilor Proprietății pentru terenuri agricole extravilane, neintabulate, părțile preferă, în detrimentul acțiunii în revendicare, să formuleze o acțiune în baza dispozițiilor Legii speciale nr. 18/1991, datorită scutirii de taxă de timbru și pentru că cel mai adesea unul din titluri este emis unor persoane fără calitate sau care nu ar fi avut dreptul la reconstituire pe acel amplasament. Numai în ipoteza în care aceste titluri de proprietate, în extravilan. au fost emise de prefect în cursul anilor ’90, vânzarea către terți s-a făcut înainte de a se aplica dispozițiile Legii nr. 7/1996 (deci pe vechiul registru de inscripțiuni și transcripțiuni), iar terții subdobânditori constată ulterior că se suprapun titlurile total sau parțial, mai înainte ca unul din ei să facă lucrările de cadastru și să procedeze la intabulare, putem asista la o revendicare imobiliară în care se compară două titluri neîntabulate.

b) Ipoteza în care doar una dintre părți exhibă un titlu de proprietate asupra imobilului în litigiu. Când pârâtul este cel care deține titlul de proprietate, acțiunea reclamantului va fi respinsă, dar nu ca nefondată, ci ca inadmisibilă, ca urmare a admiterii excepției lipsei calității procesuale active. În oglindă, este situația în care reclamantul are titlu, cu condiția ca acest titlu să provină de la un terț, și nu de la el însuși. Titlul poate să fie sau nu anterior posesiei pârâtului, dar acest aspect nu e determinant de fiecare dată, deoarece există și situații în care titlul reclamantului poate fi ulterior datei de începere a posesiei pârâtului, iar forța juridică a acestuia nu e afectată24 (e.g.: când pârâtul nu face parte din categoria terților care pot invoca inopozabilitatea titlului reclamantului).

c) Ipoteza în care nici una dintre părți nu face dovada unui titlu asupra imobilului în litigiu. Este o ipoteză de școală, deoarece o asemenea situație nu e întâlnită în practică. Din cauza taxei de timbru consistente, reclamanții nu introduc acțiunea dacă nu au cel puțin aparența unui titlu. Se afirmă în doctrină25 că în absența unui titlu, singurul criteriu în funcție de care se poate soluționa acțiunea în revendicare ar fi posesia asupra imobilului, deoarece posesia naște o prezumție de proprietate [art. 913 alin. (3) Noul C. civ., fost art. 1854 C. civ. 1864] potrivit adagiului in pari causa melior is causa possidentis26. Considerăm, alături de alți autori27, că sunt impedimente de ordin procedural generate de particularitățile Noului Cod de procedură civilă [art. 22 alin. (4)-(6), art. 200 alin. (2), art. 204 alin. (1) Noul C. pr. civ.] pentru a se ajunge la o comparare de posesii. Deși reclamantul va avea, cu siguranță, dificultăți și în etapa de regularizare a cererii, cel mai important obstacol în calea comparării posesiilor este excepția lipsei calității procesuale active, care prevalează și de care reclamantul într-o revendicare imobiliară nu va trece, dacă nu exhibă un titlu28. Numai dacă reclamantul (care nu poate să exhibe un titlu chiar și putativ și să facă dovada intabulării acestuia) își precizează în termen util acțiunea și o transformă dintr-o acțiune în revendicare într-o acțiune posesorie, iar ea întrunește cumulativ condițiile de admisibilitate ale acțiunii posesorii, ne-am putea situa în ipoteza comparării posesiilor. Dacă posesia este destul de lungă astfel încât să poată fi luată în calcul uzucapiunea, ieșim din cadrul factual al revendicării și trebuie să discutăm despre invocarea uzucapiunii pe cale de excepție29 sau, după caz, de o cerere reconvențională la acțiunea în revendicare prin care pârâtul invocă uzucapiunea. Până la momentul în care intabularea va avea efect constitutiv de drepturi [art. 885 alin. (1) și (2) Noul C. civ.]30, dreptul de proprietate sau un alt drept real asupra unui imobil poate fi dobândit pe calea uzucapiunii și fără înscrierea în cartea funciară. În această situație particulară, uzucapiunea poate fi invocată și pe cale de excepție, la această împrejurare referindu-se dispoziția tranzitorie cuprinsă în art. 82 alin. (2) din Legea nr. 71/201131. În realitate, nu este vorba despre o excepție, ci de o apărare de fond, fundamentată pe dispoziții de drept substanțial, care are regimul juridic al unei excepții relative, putând fi invocată in limine litis, adică prin întâmpinare, atunci când aceasta este obligatorie sau la primul termen de judecată, dacă întâmpinarea nu este obligatorie [art. 208 alin. (2), art. 247 alin. (2) Noul C. pr. Civ.]32.

Efectele admiterii acțiunii în revendicare

Prin intermediul acțiunilor petitorii (care ating fondul dreptului), cum este acțiunea în revendicare, se apără dreptul de proprietate sau un alt drept real, prin obținerea recunoașterii reclamantului ca titular al acestui drept și obligarea pârâtului la restituirea bunului33. Evacuarea dintr-un imobil – construcție a celui căzut în pretenții prin forța coercitivă a statului – este doar un efect accesoriu al admiterii acțiunii în revendicare, nefiind nevoie de un petit separat în acest sens (în schimb, este necesar să fie citate, în calitate de pârâți, toate persoanele fizice/juridice care locuiesc cu forme legale sau au un sediul legal la data formulării acțiunii în imobilul vizat), deoarece sentințele obținute în astfel de acțiuni sunt totdeauna susceptibile de a fi aduse la îndeplinire pe cale de executare silită.

Efectele admiterii acțiunii în revendicare sunt:

Cu privire la obligațiile pârâtului:

– pârâtul va fi obligat la restituirea bunului sau la despăgubiri, evaluate în raport cu momentul restituirii. Dacă bunul a pierit din culpa sa ori a fost înstrăinat; de asemenea, în aceleași condiții, pârâtul va fi obligat la restituirea productelor sau a contravalorii acestora;

– pârâtul posesor de rea-credință sau detentorul precar va fi obligat, la cererea reclamantului, și la restituirea fructelor produse de bun până la înapoierea acestuia către proprietar.

Cu privire la obligațiile de restituire a reclamantului:

– la cererea pârâtului, proprietarul poate fi obligat să restituie posesorului cheltuielile necesare pe care acesta le-a făcut, cheltuielile utile, în limita sporului de valoare, dacă prin lege nu se prevede altfel, precum și cheltuielile necesare pentru producerea și culegerea fructelor sau a productelor;

– proprietarul nu este dator să acopere cheltuielile voluptorii; posesorul are dreptul de a-și însuși lucrările efectuate cu aceste cheltuieli numai dacă prin aceasta bunul nu se deteriorează în situația în care cheltuielile necesare, utile sau voluptorii se concretizează într-o lucrare nouă, nu se poate cere restituirea acestora, în acest caz fiind incidente dispozițiile corespunzătoare din materia accesiunii imobiliare artificiale;

– dreptul retenție al pârâtului: pârâtul are un drept de retenție asupra produselor până la restituirea cheltuielilor făcute pentru producerea și culegerea acestora, cu excepția cazului în care proprietarul furnizează pârâtului o garanție îndestulătoare;

– opozabilitatea hotărârii: hotărârea judecătorească prin care s-a admis acțiunea în revendicare este opozabilă și poate fi executată și împotriva terțului dobânditor, în condițiile Codului de procedură civilă. Considerăm că acest text se aplică numai în ipoteza în care: a) acțiunea în revendicare a fost introdusă înainte de data transmisiunii dreptului de la pârâtul în revendicare către un terț sau b) acțiunea în revendicare a fost notată, la momentul introducerii, în partea a III-a a cărții funciare, iar terțul ce a dobândit mai târziu, deși nu a fost introdus în cauză, a luat cunoștință de eventualitatea unei evicțiuni.

Aspecte de drept tranzitoriu

În conformitate cu art. 63 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, dispozițiile art. 643 alin. (1) și (2) din Codul civil se aplică și în cazurile în care hotărârea judecătorească nu a rămas definitivă până la data intrării în vigoare a Codului civil, iar cele ale art. 643 alin. (3) se aplică și în situațiile în care pricina nu a fost soluționată în primă instanță până la data intrării în vigoare a Codului civil34.

Acțiunea negatorie

Noțiune. Acțiunea negatorie a apărut în dreptul roman fiind o actio in rem, dar negativă35, și servea proprietarului (fondului aservit – s.n. DD) în procesele care purtau asupra existenței unei servituți, tinzând la înlăturarea acesteia. Reprezintă o creație a doctrinei și a practicii judiciare, nereglementată de Codul civil de la 1865, dar care a fost consolidată prin codificare în art. 564 din Noul C. civ36.

Doctrina37 a definit acțiunea negatorie ca o acțiune reală prin care titularul dreptului de proprietate asupra unui bun cere instanței de judecată să decidă dacă pârâtul vizat de acțiune este sau nu titularul unui drept real, dezmembrământ al proprietății – uzufructul, uzul, abitația, servitutea, superficia – asupra bunului său și să-l oblige în consecință la încetarea exercițiului abuziv al dreptului în cauză.

Conform art. 564 alin. (1) Noul C. civ., acțiunea negatorie poate fi formulată atât împotriva celui care se pretinde titularul oricărui drept real, altul decât cel de proprietate fără distincție, dacă dreptul real e principal sau accesoriu, potrivit principiului ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus.

Caractere juridice. Ca și acțiunea în revendicare, acțiunea negatorie este o acțiune reală și imprescriptibilă. Deși redactarea art. 564 nu e scutită de critici38, în sensul că legiuitorul nu a precizat expressis verbis caracterul petitoriu al acțiunii, noi credem acțiunea negatorie are indubitabil acest caracter, întrucât se discută existența sau neexistența unui drept real, și nu o stare de fapt ca în situația acțiunii posesorii39.

Acțiunile confesorii

Acțiunea confesorie provine din dreptul postclasic (romano-bizantin), unde era cunoscută sub numele de vindicatio servitutis, și este o acțiune reală prin care reclamantul ce se pretinde titularul unui dezmembrământ al dreptului de proprietate asupra bunului proprietatea altei persoane îl cheamă în judecată pe pârât pentru a-l obliga să recunoască și să respecte acest drept.

Caractere juridice. Ca și acțiunea în revendicare, acțiunea confesorie este o acțiune reală și petitorie. Spre deosebire de acțiunea în revendicare, acțiunea confesorie este de regulă prescriptibilă și excepțional imprescriptibilă.

Tipuri de acțiuni confesorii

Acțiunea confesorie de superficie

Noțiune. Acțiunea confesorie de superficie40 este acea acțiune prin care titularul unui drept de superficie, ce a pierdut stăpânirea materială specifică acestui drept, solicită instanței de judecată să recunoască acest drept și să îl oblige pe pârât să se abțină de a mai tulbura exercitarea acestuia41.

Caractere juridice.

Acțiunea confesorie de superficie are următoarele caractere:

– este o acțiune petitorie, întrucât pune în discuție existența dreptului de superficie al reclamantului, iar nu doar posesia asupra terenului și construcției.

În cadrul administrării probatoriului, reclamantul este îndatorat să facă dovada dreptului său de superficie, ceea ce implică exhibarea actului de constituire a superficiei încheiat cu proprietarul imobilului teren. Acest act este uneori destul de complex, întrucât se acordă dreptul construirii unui supraedificat și se stabilesc limitele folosirii terenului de către superficiar în schimbul unei contraprestații, alteori este o manifestare de voință conținută în alte acte sub forma unei clauze de superficie, alteori poate fi un contract unilateral (e.g.: o donație) sau chiar un act unilateral (legat), manifestarea de voință fiind uneori implicită și mai dificil de decelat.

– este o acțiune reală, deoarece se întemeiază pe un drept real, și nu pe un drept personal. Ca urmare, acțiunea confesorie de superficie nu este condiționată de preexistența unui raport obligațional între reclamant și pârât, dar nici nu îl exclude. Ca orice acțiune reală, acțiunea confesorie în servitute poate fi introdusă împotriva constituitorului superficiei (nudul proprietar) sau împotriva oricărui terț ce împiedică exercitarea dreptului de superficie, chiar și împotriva nudului proprietar al terenului.

– este o acțiune imprescriptibilă42 sub aspect extinctiv, așa cum prevede expres art. 696 alin. (2) Noul C. civ. (chiar dacă prin art. 694 Noul C. civ. poate fi constituită pe maxim 99 de ani), în considerația faptului că: a) în conținutul juridic al dreptului ocrotit există un drept de folosință asupra terenului, dar și un drept de proprietate asupra construcției; b) acțiunea în revendicare imobiliară este imprescriptibilă [art. 563 alin. (2) Noul C. civ.].

În doctrină există o controversă cu privire la imprescriptibilitatea acestei acțiuni confesorii. Unii autori43 susțin că legea nu distinge între forma principală sau incipientă, așa încât, în ambele situații, dreptul la acțiune este imprescriptibil – ubi lex non distinguit, nec nos distiguere debemus, iar alți autori44 susțin că superficia, în formă incipientă, este ocrotită printr-o acțiune confesorie prescriptibilă în 30 de ani. Distincția care se face în doctrină între cele două forme de superficie constă în faptul că cea deplină implică și un drept de proprietate asupra supraedificatului (în ipoteza în care superficiarul a edificat o construcție asupra căreia are drept de proprietate sau a înființat o plantație cu durata mare de viață, comportându-se oarecum asemănător unui emfiteot).

Ne alăturăm și noi opiniei că această acțiune confesorie este fără distincție imprescriptibilă, datorită textului art. 696 alin. (2) Noul C. civ., extrem de categoric.

Acțiunea confesorie de servitute (servitutis vindicatio)

Noțiune. Acțiunea confesorie de servitute este o acțiune prin care se solicită instanței ca, printr-o hotărâre judecătorească, să se recunoască calitatea reclamantului de titular al unui drept de servitute și obligarea pârâtului să permită exercitarea netulburată a acestui drept.

Caractere juridice.

Acțiunea confesorie de servitute are următoarele caractere juridice:

– este o acțiune petitorie, întrucât se pune în discuție existența dreptului de servitute al reclamantului.

– este o acțiune reală, întrucât temeiul său este un drept real – dreptul de servitute.

– acțiunea confesorie de servitute este prescriptibilă extinctiv deoarece Articolul 757 Noul C. civ. nu face trimitere la dispozițiile art. 696 alin. (2) Noul C. civ. privind imprescriptibilitatea acțiunii confesorii (de superficie) ceea ce se coroborează și cu prevederile art. 2518 pct. 1 Noul C. civ. potrivit cărora dreptul la acțiune privind drepturile reale care nu sunt declarate de lege imprescriptibile, se prescriu într-un termen de 10 ani.

Calitatea procesuală. Acțiunea confesorie se exercită de către proprietarul fondului dominant, titular al servituții, în contradictoriu fie cu proprietarul fondului aservit, fie cu terți care pretind a fi ei înșiși titulari ai servituții potrivit principiului de drept servitutem nemo vindicare e potest, quam es qui dominium in fundo vicino habet cui servitutem dicit deberi45. De altfel, potrivit art. 757 coroborat cu art. 696 alin. (1) Noul C. civ., acțiunea confesorie de servitute poate fi intentată împotriva oricărei persoane care împiedică exercitarea acestui dreptul, dar pârâtul este cel mai adesea proprietarului fondului aservit.

Acțiunea confesorie de uzufruct (actio confessoria de usufructu) uz și abitație.

Potrivit art. 705 Noul C. civ., dispozițiile art. 696 alin. (1) Noul C. civ. se aplică și uzufructului în mod corespunzător. Acțiunea este rar întâlnită în practică și are aceleași caractere ca acțiunea confesorie în servitute.

Concluzie

Aplicarea dispozițiilor Noului Cod civil, ale Noului Cod de procedură civilă și mai ales definitivarea lucrărilor cadastrale la nivelul tuturor unităților administrativ-teritoriale cu consecința sa directă – efectul constitutiv de drepturi al intabulării, vor simplifica mult soluționarea acțiunilor de revendicare și a celor confesorii iar securitatea circuitului juridic al bunurilor va avea de câștigat. Totodată se generaliza folosirea acțiunilor de carte funciară și în zonele Vechiului Regat.

Publicat în „REVISTA ROMÂNĂ DE DREPT AL AFACERILOR” cu numărul 12 din data de 31 decembrie 2014

 

1 Art. 136 alin. (5) din Constituție are următorul conținut: proprietatea privată este inviolabilă, în condițiile legii organice.

2 Art. 1 al Protocolului 1 are următorul conținut: orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare reglementării folosirii bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor.

3 Articolul 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite la 10 de septembrie 1948 are următorul conținut: Orice persoană are dreptul la proprietate, atât singură, cât și în asociație cu alții. Nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa.

4 CEDO a pronunțat extrem de numeroase hotărâri contra României pentru încălcarea art. 1 la Protocolul nr. 1 începând cu celebra cauză Brumărescu c. României, hotărârea din 28 octombrie 1999 publicată în M. Of. nr. 414 din 31 august 2000 și terminând cu cauza Maria Atanasiu și alții c. României, hotărârea din 12 octombrie 2010 (Cererile nr. 30.767/05 și 33.800/06).

5 Pentru această opinie a se vedea: A.M. Dragomirescu, Revendicarea în dreptul român, Imprimeria Curierul Judiciar SA, București, 1936, p. 20, C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. 3, Ed. All, București, 1998, p. 493; M. B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Ed. All Educational, București, 1998, p. 270; D. Chirică, Drept civil. Succesiuni, Ed. Lumina Lex, București, 1996, p. 268; V. Stoica, Dreptul la moștenire, Ed. Universul Juridic, București, 2007, p. 323. Pentru opinia contrară (în sensul că este acțiune personală) a se vedea E. Herovanu, Principiile procedurei judiciare, Institutul de Arte Grafice „Lupta”, București, 1932, p. 243.

6 A se vedea pentru detalii Constantin Hamangiu, Matei G. Nicolau, Dreptul Roman, Vol. I, Ed. Librăriei Socec&Co., București, 1930, p. 204-208.

7 A se vedea pentru detalii Valerius M. Ciucă, Lecții de drept roman, Vol. I, Ed. Polirom, Iași, 1998, pag. 294-318.

8 P.F. Girard, Manuel Elementaire de Droit Romain, Librairie Arthur Rousseau, 1924, Paris, pp.350-362.

9 C. Hamangiu, Matei G. Nicolau, op. cit ” p. 578.

10 Ibidem.

11 Digestae, VI, 1, De rei vindicatio, 68, interpolat.

12 O. Sachelarie, N. Stoicescu, Instituții Feudale din Ţările Române. Dicționar, Ed. Academiei RSR, București, 1988, p. 166.

13 În Constituția Deo Auctore, Justinian proclamă al său dominium mundi pe care l-a primit direct de la divinitate. Din această constituție glosatorii, (care nu găsiseră alte exemple ale coexistenței a două drepturi concomitent asupra aceluiași bun în Corpus Juris civilis, în afară de emfiteoză și superficie) dezvoltă conceptul de dominium pentru a justifica proprietatea feudală care, în realitate, nu avea nimic de a face cu conceptul roman de drept exclusiv asupra unui bun. Pentru detalii asupra disputei privind paternitatea glosei atribuită lui Accursius în care apare prima dată termenul de dominium utile a se vedea Robert Feenstra, Les origines du „dominium utile” chez les Glossateurs (avec un Appendice concernat l’opinion des ultramontani), Wolters-Nooordhoff, Groningen, 1971, p. 44.

14 B. Dumitrache, Câteva scurte considerații asupra deprecierii conceptului de revendicare. Consecințe „politice” asupra executării silite, Revista Română de Executare Silită nr. 2/2009, publicată pe site-ul internet: www.idrept.ro

15 V. Stoica, Drept Civil. Drepturile reale principale, ed. a 2-a, Ed. C.H. Beck, București, 2013, p. 396.

16 M. David, Buna-credință și acțiunile de carte funciară în accepțiunea actuală a Legii 7 din 1996, SUBB, Studia iurisprudentia nr. 2/2006.

17 Ibidem

18 M. Nicolae, Tratat de publicitate imobiliară. Noile Cărți Funciare, Vol. II, Ed. Universul Juridic, București, 2006, p. 420.

19 Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat, în cauza Lupaș și alții vs. România, că regula unanimității este o construcție jurisprudențială, care nu decurge dintr-o anume dispoziție legală, fiind inspirată de particularitățile acțiunii în revendicare. CEDO în aceeași speță ” fără a considera că este necesar să soluționeze controversele din dreptul intern legate de regula unanimității, a statuat că are competența de a analiza în ce măsură cerința obținerii acordului tuturor coproprietarilor nu impune persoanei reclamante o sarcină disproporționată, de natură a rupe justul echilibru dintre preocuparea legitimă de a proteja dreptul tuturor proprietarilor și dreptul de acces la o instanță de judecată, garantat de art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale. Prin urmare, jurisprudența Curții Europene nu a negat regula unanimității, dar a impus ca aplicarea acesteia să nu se facă în mod rigid, ci în funcție de circumstanțele fiecărei cauze în parte. Ulterior deciziei CEDO suscitate, prin decizia nr. 4442 din 2 aprilie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția civilă și de proprietate intelectuală, s-a statuat că instanțele trebuie să analizeze regula unanimității în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei și să se stabilească deplin situația de fapt în raport de care să se poată reține că persoana îndreptățită poate formula singură acțiunea în revendicare, și nu să se limiteze doar să constate că impunerea regulii unanimității reprezintă o negare a dreptului de acces la o instanță de judecată.

20 Prin decizia nr. 4442 din 2 aprilie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția civilă și de proprietate intelectuală, s-a considerat că instanțele trebuie să analizeze regula unanimității în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei și să se stabilească deplin situația de fapt în raport de care să se poată reține că persoana îndreptățită poate formula singură acțiunea în revendicare, și nu să se limiteze doar să constate că impunerea regulii unanimității ar constitui o negare a dreptului de acces la un proces echitabil.

21 Articolul 643 noul C. civ., are următorul conținut: Acțiunile în justiție.

(1) Fiecare coproprietar poate sta singur în justiție, indiferent de calitatea procesuală, în orice acțiune privitoare la coproprietate, inclusiv în cazul acțiunii în revendicare.

(2) Hotărârile judecătorești pronunțate în folosul coproprietății profită tuturor coproprietarilor. Hotărârile judecătorești potrivnice unui coproprietar nu sunt opozabile celorlalți coproprietari.

(3) Când acțiunea nu este introdusă de toți coproprietarii, pârâtul poate cere instanței de judecată introducerea în cauză a celorlalți coproprietari în calitate de reclamanți, în termenul și condițiile prevăzute în Codul de procedură civilă pentru chemarea în judecată a altor persoane.

22 Toate imobilele urbane și rurale din Ardeal, Banat, Partium și Bucovina sunt deja înscrise in Cartea Funciară de la sfârșitul sec. XVIII – începutul sec. XIX. Sistemul de publicitate imobiliară reală s-a generalizat în Ardeal prin Diploma Leopoldină din 1781, sistemul extinzându-se de prin 1855 și în alte zone precum Banat, Crișana, Satu Mare și Maramureș.

23 Corneliu Bârsan, Drept Civil. Drepturile reale principale în reglementarea noului cod civil, Ed. Hamangiu, București, 2013, p. 312 și Valeriu Stoica, op. cit., p. 479.

24 Pentru aceeași opinie a se vedea V. Stoica, op. cit., p. 483 și C. Bîrsan, op. cit., p. 314 iar pentru opinia contrară în sensul că se consideră a fi necesar ca data titlului reclamantului să fie anterioară posesiei pârâtului a se vedea G. Boroi, L. Stănciulescu, Instituții de drept civil în reglementarea noului Cod civil, Ed. Hamangiu, București, 2012, p. 64. Credem, spre deosebire de autorul Gabriel Boroi suscitat, că ar fi necesar pe lângă o posesie anterioară, ca pârâtul fără titlu să se apere invocând pe calea unei reconvenționale sau chiar pe cale de excepție nulitatea titlului opus de reclamant. În contextul probator în care reclamantul are titlul intabulat, nu s-a împlinit termenul din art. 931 alin. (1) Noul C. civ. de 5 ani de uzucapiune tabulară, nu este suficient ca pârâtul să invoce o posesie anterioară, el trebuie să și contraatace invocând eventuale vicii ale titlului reclamantului.

25 Ibidem.

26 Adagiul are originea în Pandecte: D 50. 17. 128. (Paulus libro 19 ad edictum) In pari causa possessor potior haberi debet.

27 G. Boroi, L. Stănciulescu, op. cit., p. 64-65.

28 A se vedea E. Roșu, Acțiunea în revendicare. Practică judiciară, Ed. Hamangiu, București, 2006, pp. 142-145, decizia nr. 5423 din 5 octombrie 2004 a ÎCCJ, secția civilă și de proprietate intelectuală.

29 A se vedea pentru detalii privind invocarea uzucapiunii pe cale de excepție D.C. Tudurache, Efectuarea înscrierilor în cartea funciară în temeiul hotărârilor judecătorești, Analele Ştiințifice ale Universității „Al.I. Cuza” Iași, Tomul LIII, Ştiințe Juridice, 2007 p. 16 publicată pe site-ul internet: http://laws.uaic.ro/anale2007.html

30 Potrivit normelor tranzitorii cuprinse în art. 56 din Legea nr. 71/2011, efectul constitutiv de drepturi al intabulării a fost amânat până la definitivarea lucrărilor cadastrale la nivelul unei unități administrativ teritoriale. Până la data definitivării acestor lucrări, înscrierea va avea doar efectul de opozabilitate prevăzut de Legea nr. 7/1996. Pentru detalii a se vedea A.A. Chiș, Publicitatea notării clauzei de inalienabilitate expresă și subînțeleasă în convențiile privitoare la imobile, Studia Universitatis Babeș Bolyai. Seriae Iurisprudentia nr. 2/2012, nota de subsol 28, disponibilă pe site-ul internet: http://studia.law.ubbcluj.ro/articol.php?articolId=503

31 Reamintim că textul a fost modificat prin subpunctul 10 al pct. 22 al art. I din Legea nr. 60/2012.

32 Pentru detalii a se vedea A.A. Chiș și D. Dobrev (coord. Marilena Uliescu), Noul Cod civil. Studii și Comentarii, Vol. II, Ed. Universul Juridic, București, 2013, pp. 509-510.

33 E. Safta-Romano, Dreptul de proprietate privată și publică în România, Ed. Graphix, Iași, 1993, p. 360.

34 M.M. Pivniceru, Noul Cod civil și reglementările anterioare. Prezentare comparativă: legea de punere în aplicare, legislația conexă, Ed. Hamangiu, București, 2012.

35 A se vedea Instit. Just. 4, 6, 2 apud Constantin Hamangiu, Matei G. Nicolau, op. cit., p. 589.

36 Art. 564 Noul C. civ., are următoarea formulare:

(1) Proprietarul poate intenta acțiunea negatorie contra oricărei persoane care pretinde că este titularul vreunui drept real, altul decât cel de proprietate, asupra bunului său.

(2) Dreptul la acțiunea negatorie este imprescriptibil.

37 C. Bîrsan, op. cit., p. 324.

38 A se vedea Eugen Chelaru, notă la art. 564 Noul C. civ., în publicația electronică: Flavius-Antoniu Baias, Eugen Chelaru, Rodica Constantinovici, Ioan Macovei, Noul Cod Civil Comentariu pe articole, Ed. 1, revizuită, Ed. C.H. Beck, 2012, accesibilă pe site-ul www.legalis.ro

39 A se vedea pentru detalii V. Stoica, op. cit., p. 501.

40 A se vedea art. 696 Noul C. civ.:

(1) Acțiunea confesorie de superficie poate fi intentată împotriva oricărei persoane care împiedică exercitarea dreptului, chiar și a proprietarului terenului.

(2) Dreptul la acțiune este imprescriptibil. [art. 563 alin. (2), art. 693 alin. (2) teza a II-a, art. 694,art. 949 Noul C. civ.].

41 Unii autori au considerat că dreptul de superficie nu este un dezmembrământ veritabil ci, „constituie două proprietăți distincte suprapuse”, a se vedea G.N. Luțescu, Teoria generală a drepturilor reale, Imprimeria Văcărești, București, 1947, p. 386. Şi dreptul quebecois tratează superficia ca o diviziune a obiectului dreptului de proprietate și care implică renunțarea la beneficiul accesiunii din partea proprietarului numit trefoncier (art. 1110-1118 din Codul civil din Quebec) spre deosebire de uzufruct, uz, servitute și emfiteoză care sunt tratate ca dezmembrăminte potrivit art. 1119.

42 Acțiunea confesorie de superficie este asimilată acțiunii în revendicare fiind socotită imprescriptibilă extinctiv, a se vedea M. Nicolae, Tratat de prescripție extinctivă, Ed. Universul Juridic, București, 2010, p. 362.

43 Sevastian Cercel, a se vedea comentariul art. 696 în Flavius-Antoniu Baias, Eugen Chelaru, Rodica Constantinovici, Ioan Macovei, Noul Cod Civil Comentariu pe articole. Art. 1-2664, Ed. C.H. Beck, București, 2012.

44 V. Stoica, op. cit., p. 504.

45 Digestae, Lib. VIII, Tit. V, § 1 (Ulpian Lib. IV ad edictum), nu poate revendica o servitute decât acela care are o proprietate adiacentă (vecină) și care susține că servitutea este legată de aceasta.