Cenzura judiciară a planurilor urbanistice prin prisma proprietăţii private. O analiză critică a jurisprudenţei Tribunalului Bucureşti.

Juridice.ro 4 mai 2012

Av. Ionuţ DOBRINESCU – Baroul Bucureşti

Dr. arh. Teodor ZORAN – Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu” Expert judiciar în arhitectură, construcții si evaluări

Există o serie de soluţii judiciare prin care hotărârile Consiliului Local de adoptare a unor Planuri Urbanistice Zonale au fost anulate de către Tribunalul Bucureşti, pe motiv că planurile în materialitatea lor ar aduce atingere dreptului de proprietate privată.

Cele 3 soluţii de fond din care vom cita în extras sunt perfect autentice, pe cât sunt şi de suprarealiste în dispozitivele pe care le conţin. Din discreţie, vom indica numerele exacte ale sentinţelor, dar vom trece sub tăcere numerele de dosare, numele părţilor, numele judecătorilor şi coordonatele PUZ-urilor victimizate.

i. Prima soluţie evocată – Sentinţa 1585/15.04.2011 (1, infra) – a fost recent invalidată irevocabil în Curtea de Apel;

ii. A doua soluţie – Sentinţa civilă 2999/20.09.2011 (2, infra) – este încă în atenţia instanţei de control judiciar, recursul fiind pe rolul Curţii de Apel;

iii. A treia soluţie – Sentinţa civilă 2982/09.05.2007 (3, infra) – este mai veche şi este rămasă irevocabilă prin respingerea recursului tot în Curtea de Apel, un proces în care desigur nu s-a făcut uz de cele mai bune argumente.

iv. A patra soluţie este chiar decizia Curţii de apel 2557/03.11.2011 (4, infra) de modificare a primei soluţii evocate.

Analiza (5, infra) acestei practici judiciare este de maxim interes pentru investitori, dar şi pentru arhitecţi și urbanişti, pentru municipalităţi, a căror muncă de planificare urbană poate fi zădărnicită dintr-un condei al judecătorului de contencios administrativ, pe fondul necunoaşterii unor argumente esenţiale pentru a tranşa dezbaterea, cu largul concurs al unor experţi judiciari ingineri topo, numiţi aleator de instanţe.

Aceştia din urmă, în general lipsiţi de modestie, acceptă misiuni de expertizare a documentaţiilor urbanistice, deşi ignoră cu desăvârşire prevederile Legii 350/2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismul, iar articolul 5, punct B al Ordonanţei nr. 2/2000 privind organizarea activităţii de expertiza tehnică judiciară (a se vedea şi Legea nr. 156/2002 cu completările ulterioare, Legea nr. 208/2010) prevede in mod expres că „desfăşurarea activităţii experţilor judiciari are loc doar in specialitatea /specialităţile pentru care au fost acreditaţi”. Încălcând Ordonanța 2/2000,  – ei cred că se pricep şi la urbanism!

Cu titlu informativ, Nomenclatorul de specializări al Ministerului Justiţiei cunoaşte la poziţia 96 doar calitatea de „expert tehnic in domeniul geodeziei, topografiei si cadastru”, adică omnivorul inginer topo. Specialitatea de „urbanism” este încă în curs de constituire in vederea acreditării de către Ministerul Justiției  si inscrierii în tabloul experţilor judiciari. Specializarea „arhitectură” are 98 de arhitecți membri ai Ordinului Arhitectilor (O.A.R.) cu drept de semnatură, atestați inca din 07.06.2011, din care 18 in Bucuresti. În mod normal, expertizarea Planurilor de Urbanism ar trebui făcută de persoane autorizate, de aceeaşi calificare si profesie cu cei care elaborează această documentaţie, respectiv arhitecţi urbanişti sau urbanisti (absolvenţi de 6 ani de facultate, precum medicii) cu drept de practică şi de semnătură, certificaţi de Consiliul Superior la Registrului Urbaniştilor din România, intimi cunoscători ai Legii urbanismului 350/2001 (poate cel mai subtil, mai fluent şi mai poetic act normativ – l-aţi citit vreodată?), ai Legii arhitecturii 184/2001, ai Legii 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, etc. Cei care doresc realmente să expertizeze un plan urbanistic, fie în atac, fie în apărare, ar trebui să insiste ca misiunea să fie încredinţată unui arhitect-urbanist sau urbanist  (www.rur.ro), sau – cel putin pana la atestarea lor de catre Ministerul Justitiei – de catre un arhitect atestat ca expert..

Există şi o explicaţie psihologică de fond a acestor soluţii: psihoza colectivă a „drepturilor omului” – un veritabil cult dogmatic, dotat cu clişee, activişti dedicaţi, biserici şi prelaţi cu vocaţie. Din fericire, sacerdoţii drepturilor omului din jurisdicţia CEDO sunt categoric mai subtili decât enoriaşii fundamentalişti de la periferia imperiului, care, convertiţi abia recent la valorile europene, invocă şi ocrotesc, insensibili la nuanţe, orice drept al omului titrat în Convenţie sau în Constituţie.

Indiscutabil, multe PUZ-uri sunt o pacoste şi un „dezastru urbanistic” după cum se comenta recent într-o analiză Hotnews, dar motivele pentru care astfel de critici sunt legitime şi întemeiate, sunt de o cu totul altă natură decât cele pentru care au fost trântite PUZ-uri în speţele judiciare comentate aici.

1. Sentinţa civilă 1585/15.04.2011 (acum modificată irevocabil) suna astfel:

„Afirmaţiile pârâtei sunt parţial întemeiate sub acest aspect, însă nu este de ignorat faptul că odată adoptat un PUZ prin care se reglementează, între altele, organizarea reţelei staradale (funcţie specifică prevăzută de art. 47 din Legea nr.350/2001) prin configurarea unei căi de acces ce se suprapune peste proprietatea privată a unui terţ, este aşezat cadrul legal necesar emiterii actelor administrative ulterioare, susceptibile de executare materială şi în consecinţă de prejudicierea concretă a dreptului de proprietate al terţului, în cazul de faţă reclamanta.

Dacă teza pârâtei ar fi îmbrăţişată fără rezerve şi o documentaţie de tip PUZ nu ar fi susceptibilă de cenzură pe motiv că nu documentaţia în sine vatămă reclamanta ci actele administrative ulterioare (acte de expropriere, PUD, autorizaţie de construire) [sic!], la fel de adevărată este teza că aceste acte administrative, condiţionate de emiterea PUZ-ului apar a fi legal emise cât timp sunt emise în concordanţă cu prevederile documentaţiei de urbanism de tip PUZ; este evident că în acest caz o eventuală acţiune în contencios administrativ va trebui îndreptată atât împotriva actelor administrative subsecvente PUZ dar în primul rând împotriva actului administrativ de aprobare a PUZ-ului care stă la baza acestora, cât timp vătămarea invocată este aceeaşi, şi anume afectarea dreptului de proprietate al reclamantei prin soluţia propusă de autoritatea emitentă cu privire la lărgirea căii de acces.

Faţă de aceste considerente instanţa, constată că Hotărârea nr. xx din xx.xx.2009, adoptată de Consiliul General al Municipiului Bucureşti, a fost emisă cu încălcarea dreptului de proprietate al reclamantei, garantat de art.480 C.civil, afectând, prin reconfigurarea căii de acces strada […] o suprafaţă de de 238 m.p., individualizată în anexa 1 a raportului de expertiză, astfel că va dispune anularea parţială a documentaţiei de urbanism cu privire la soluţia de configurare a căii de acces suprapusă parţial peste proprietatea reclamantei.

IAR DISPOZITIVUL: “[Instanţa] admite cererea reclamantei […] şi dispune anularea parţială a H.C.G.M.B. nr. xx/xx.xx.2009, referitor la soluţia de configurare a căii de acces – strada […], în ceea ce priveşte suprafaţa căii de acces care afectează proprietatea reclamantei, astfel cum această suprafaţă este individualizată prin anexa nr. 1 la raportul de expertiză întocmit de expert inginer […].”

2. Sentinţa civilă nr. 2999/20.09.2011 venea 6 luni mai târziu ca un ecou:

„Consideră instanţa că susţinerile reclamantei privind afectarea proprietăţii sale prin PUZ contestat se reflecta atât in actele depuse la dosar care atesta dreptul sau de proprietate cat si in expertiza tehnica judiciara-specialitate topografica, întocmită de expert […], ale cărei concluzii se regăsesc la filele 294-301 din dosar.

Chiar daca din analiza prevederilor sus menţionate din L.350/2001 rezulta ca PUZ nu da dreptul la construire si nici certificatul de urbanism eliberat in baza acestuia [sic!], totuşi, având in vedere ca in conţinutul PUZ sunt cuprinse elemente obligatorii pentru eliberarea certificatului de urbanism si, fiind singurul act emis pana in prezent care afectează proprietatea reclamantei, prin suprafaţa PUZ aprobat si indicatori urbanistici reglementaţi, instanţa, apreciază ca se impune anularea acestuia, in parte, in măsura afectării proprietăţii reclamantei.”

IAR DISPOZITIVUL: „[Instanţa] Dispune anularea în parte a HCGMB nr. xx/xx.xx.2009 privind aprobarea Planului Urbanistic Zonal  str. […], pentru o suprafaţă de teren S=43743 mp, „proprietate persoană juridică” doar în ceea ce priveşte afectarea proprietăţii reclamantei SC […] de aplicarea PUZ prin construcţia reţelei stradale (4 benzi de circulaţie şi anexe pe o suprafaţă de 126,40 mp (19,75ml x 6,40ml).”

3. Sentinţa 2982/09.05.2007 e mai veche, dar e irevocabilă şi e de fapt cea care a dat tonul:

„Realizarea unei căi de comunicaţie cum este strada prevăzută a traversa în diagonală proprietatea reclamantei, reprezintă un atribut al autorităţilor publice care sunt abilitate să aprecieze oportunitatea edificării unei astfel de căi de comunicaţie [sic!], ţinând însă cont de proprietăţile private sau publice care urmează a fi afectate.

În acest sens art. 44 din Constituţie ocroteşte proprietatea indiferent de titularul şi caracterul acesteia şi obligă la respectarea dreptului de proprietate, ocrotire care este prevăzută şi de art. l din Protocolul adiţional CEDO. În acest sens se reţine că statele au dreptul de a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general, fără însă a priva titularul dreptului de folosinţa bunului decât după o dreaptă şi prealabilă despăgubire.

În speţă trasarea, prin Puz-ul aprobat prin hotărârea atacată, unei străzi în diagonală pe terenul în formă de dreptunghi, proprietatea reclamantei, o împiedică pe aceasta în folosinţa bunului potrivit propriilor interese. Instanţa retine că în forma sa actuală terenul nu mai prezintă utilitatea şi valoarea dinaintea aprobării Puz-ului fiind împărţit în două triunghiuri improprii edificări de construcţii sau alte lucrări.

Aprobarea unui PUZ, făcut la solicitarea unei persoane interesate, nu este de natură a satisface interesul general, ci numai al acelei persoane. În acest sens autoritatea are nu numai dreptul, ci şi obligaţia de a aprecia asupra trasării unei căi de comunicaţii, analizând propunerea făcută de partea interesată dar şi măsura în care va fi afectată proprietatea pe care va fi trasată calea de comunicaţie. Ca atare, autoritatea are obligaţia de a afecta cât mai puţin proprietatea aservită căii de comunicaţie şi a respecta dreptul la despăgubiri al titularului dreptului afectat pentru cauză de utilitate publică

În speţă se tinde la o expropriere de fapt, fiind o ingerinţă în folosirea proprietăţii care trebuie să corespundă exigenţei de proporţionalitate. În concret proprietatea reclamantei este indisponibilizată datorită formei căpătate în urma trasării străzii prin PUZ, în diagonală pe un teren în formă de triunghi, fără ca reclamanta să beneficieze de o prealabilă şi dreaptă despăgubire conform Legii 33/1994.

Instanţa consideră că trebuie menţinut un just echilibru între cerinţele de interes general ale comunităţii şi imperativele apărării dreptului de proprietate Grija de a asigura un astfel de echilibru este inerentă mecanismului protejării acestui drept Acest echilibru este distrus atunci când persoana în cauză suportă o sarcină specială şi exorbitantă. Reclamanta este lipsită de folosinţa bunului, fără ca aceasta să fi Încasat vreo despăgubire care să reflecte valoarea reală a terenului afectat de drum iar eforturile depuse pentru a-şi apăra proprietatea au fost până în prezent zadarnice, pârâţii obligând-o la efectuarea unui alt PUZ pe cheltuiala proprie. În acest sens se încearcă repararea greşelii autorităţii pe cheltuiala reclamantului fapt inadmisibil:

Pârâţii erau obligaţi, înainte de emiterea unei hotărâri de aprobare a PUZ-ului, să demareze procedura exproprierii astfel cum este prevăzută de Legea 33/1994 şi nu după propriile interpretări, să despăgubească coproprietarii pentru suprafaţa de teren afectată de construcţia drumului şi numai după aceea să emită acte administrative care să prevadă procedura edificării căilor de comunicaţie.

Pentru aceste considerente instanţa constată că sunt aplicabile disp. art.1 din Legea 554/2004, reclamantei fiindu-i afectat dreptul de proprietate prin actul administrativ atacat, astfel încât va admite primul capăt de cerere şi va anula Hotărârea Consiliului Local nr. xxx/xx.xx.2004.”

IAR DISPOZITIVUL: „[Instanţa] Admite in parte acţiunea Anulează Hotărârea nr. xxx/xx.xx.2004 emisă de Consiliul Local Sector.”

NOTĂ: PUZ-ul astfel anulat la cererea unui proprietar ce a pretins afectarea dreptului de proprietate a dus la blocarea urbanistică a ultimei zone construibile din sectorul 1. Tragedia s-a răsfrânt ca un bumerang şi asupra însuşi reclamantului care nici el nu a mai putut obţine autorizaţii de construcţie.

4. Şi acum, iată decizia irevocabila 2557/03.11.2011 a Curţii de Apel care a modificat prima sentinţă din care am citat mai sus, respingând acţiunea ca nefondată. De fapt dă o replică tuturor considerentelor deplasate ale judecăţilor de la fond:

„În cauză este necontestat că prin Hotărârea CGMB nr. xx/xx.xx.2009, de aprobare a Planului Urbanistic Zonal […] se suprapune cu suprafaţa de teren ne construita şi parţial cu construcţia edificată, ambele deţinute de reclamantă.

Aceasta împrejurare nu are semnificaţia propusă de către instanţa de fond, anume încălcarea dreptului de proprietate al reclamantei.

În acest sens, Curtea retine că potrivit art. 47 din Legea 350/2001 privind amenajarea teritoriului si urbanismul Planul urbanistic zonal este instrumentul de planificare urbană de reglementare specifică, prin care se coordonează dezvoltarea urbanistică integrată a unor zone din localitate, caracterizate printr-un grad ridicat de complexitate sau printr-o dinamică urbană accentuată. Planul urbanistic zonal asigură corelarea programelor de dezvoltare urbană integrată a zonei cu Planul urbanistic general.

(2) Planul urbanistic zonal cuprinde reglementări asupra zonei referitoare la:

a) organizarea reţelei stradale;

b) organizarea arhitectural-urbanistică în funcţie de caracteristicile structurii urbane;

c) modul de utilizare a terenurilor;

d) dezvoltarea infrastructurii edilitare;

e) statutul juridic şi circulaţia terenurilor;

j) protejarea monumente lor istorice şi servituţi în zonele de protecţie ale acestora.

Rezultă, în raport de reglementarea legală anterior menţionată ,că planul urbanistic zonal nu este susceptibil prin el însuşi a prejudicia dreptul de proprietate al persoanelor asupra terenurilor ce fac parte din zona vizata de documentaţia de urbanism.

Astfel cum in mod corect a subliniat si beneficiarul actului atacat, planul urbanistic zonal reprezintă o viziune urbanistica, ce transpune la nivelul localităţi lor urbane şi rurale propunerile cuprinse în planurile de amenajare a teritoriului naţional, zonal şi judeţean, conform art.44 din Legea 350/2001.

Aspectul reţinut de instanţa fondului în sensul ca înscrierea lucrării (organizarea reţelei stradale) în PUZ ar fundamenta actul de expropriere şi, prin aceasta s-ar proba o vătămare a dreptului de proprietate al reclamantei, nu este de natura a justifica soluţia de anulare a Hotărârii CGMB nr. xx/xx.xx.2009.

În acest sens, se constata că, potrivit art. 8 din Legea 33/1994, declararea utilităţii publice se face numai după efectuarea unei cercetări prealabile şi condiţionat de înscrierea lucrării în planurile urbanistice şi de amenajare a teritoriului, aprobate conform legii, pentru localităţi sau zone unde se intenţionează executarea ei.

Daca s-ar primi raţionamentul judecătorului fondului, anume că planurile urbanistice ar fi susceptibile de anulare pe considerentul că afectează proprietăţi particulare, practic nu s-ar mai putea efectua nicio expropriere pentru utilitate publică, de vreme ce declararea utilităţii publice este condiţionata de înscrierea în prealabil a lucrării în planurile urbanistice .

Nu mai puţin, art. 1 al Legii 33/1994, stabileşte fără echivoc faptul că exproprierea de imobile, în tot sau în parte, se poate face numai pentru cauză de utilitate publică, după o dreaptă şi prealabilă despăgubire, prin hotărâre judecătorească. În măsura în care autoritatea competenta va decide exproprierea terenului construcţiei reclamantei, aceasta va beneficia de o reparaţie corespunzătoare, în acord cu dispoziţiile legale anterior citate.

IAR DISPOZITIVUL: “[Instanţa] Admite recursul formulat de recurentul – pârât CONSILIUL GENERAL AL MUNICIPIULUI BUCUREŞTI împotriva sentinţei civile nr. 1585/15.04.2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a IX a Contencios Administrativ şi Fiscal, în contradictoriu cu intimata – reclamantă XXX., intimata – pârâtă XXX. Modifică în parte sentinţa recurată, în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiată.”

5. AŞADAR, UN PLAN URBANISTIC APROBAT PRIN HOTĂRÂRE DE CONSILIUL LOCAL NU POATE ÎN NICI O SITUAŢIE AFECTA UN DREPT DE PROPRIETATE.

Avem motive să ne îngrijorăm că o practică judiciară precum cea analizată ar putea literalmente „ciurui” prin soluţii judiciare de „anulare în parte”, planurile urbanistice ale localităţilor! Este un fapt tot mai des întâlnit ca judecătorii să solicite municipalităţii pârâtei în cauze de acest tip depunerea la dosar, în temeiul art. 13 din L554/2004, în vederea examinării judiciare şi, de ce nu, a „anulării în parte” nici mai mult nici mai puţin a unor întregi documentaţii tehnice urbanistice (PUZ sau chiar PUG!) – situaţii realmente anecdotice întrucât astfel de documentaţii sunt referite mai cu seamă electronic iar în format tipărit însumează mai mulţi metri cubi de hârtie în format gigant pentru plotter!

Introspecţia magistrală este pe cât de temerară, tot pe atât de frustă, întrucât nivelul de analiză şi de expertiză materie de urbanism este invariabil insuficient, nu ţine de resortul puterii judecătoreşti, însă trădează din partea judecătorilor o dezarmantă necunoaştere a legii L350/2001 şi a unor specializări de înaltă calificare precum arhitectura și urbanismul.

De o temeritate comparabilă mai dau dovadă doar experţii topo (în lipsa unei atestări in secţiunea de expertiză dedicată urbanismului), care acceptă să fie numiţi în expertize urbanistice pentru care nu dispun de nicio calificare. Am surprins ingineri topo capabili să suprapună schiţe topo (relevee cadastrale) pe o proiecţie urbanistică (plan director) făcând totodată şi ipotetice „măsurători”, în ciuda scării grafice mult prea mari – de 1:1000 a PUZ-ului – unde fiecare milimetru reprezintă mai mult de 1 metru liniar în realitate. Tot astfel, şi judecătorii fondului s-au considerat necesarmente „competenţi” material să se declare nemulţumiţi de configurarea unei căi de acces şi practic să încerce să redeseneze traseul unei străzi sau al unei intersecţii!

Pur şi simplu, un PUZ director nu poate fi exprimat în termenii unei măsurători topo de execuţie, ceea ce face ca toate suprapunerile „calculate” de experţi să fie pur iluzorii, inutilizabile, şi nu mai puţin – anecdotice.

Unde mai pui că un plan urbanistic nu poate fi anulat în parte. „Anularea în parte” echivalează în astfel de dispozitive nu cu suprimarea şi invalidarea unei prevederi juridice (articol anume) din hotărârea de Consiliu Local atacată, ci cu însăşi reconfigurarea administrativă şi urbanistică a unei intersecţii stradale, conform unei opiniei magistrale formate pe baza simplei schiţei întocmite de un expert judiciar – inginer topo!

Apreciem că numai cu greu se poate imagina un caz mai flagrant de depăşire a atributelor puterii judecătoreşti: nu intră în competenţele magistratului de contencios administrativ să sancţioneze prin dispozitivul unor hotărâri substanţa unor planuri urbanistice cu caracter director. (A se vedea în acest sens regimul juridic şi scopul Planurilor Urbanistice conform legii ce guvernează aceste documentaţii, Legea 350/2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismul (art. 39). A se vedea deopotrivă şi atribuţiunile exclusive ale consiliilor judeţene, autorităţii administrative, în materie).

O documentaţie de urbanism (plan director), nu numai că nu poate fi prin ea însăşi ilegală atunci când regândeşte aspectul unui cartier, dar nu poate fi nici redesenată în instanţă plecând de la considerente înguste şi unilaterale ce ar ţine de protecţia juridică a unei proprietăţi private sau alteia, la cererea unui reclamant dispus să acţioneze în judecată prin prisma strictă a interesului propriu.

Ne-am putea aştepta ca judecătorul să ataşeze sentinţei chiar şi o schiţă de mână în care să arate modalitatea „corectă”, în opinia sa, în care calea de acces la care se referă ar trebui reconfigurată!? Orice trimitere la o schiţă cuprinsă în raportul de expertiză nu ar face parte din dispozitiv şi ar fi oricum neavenită întrucât expertiza judiciară nu a fost nicidecum întocmită în scopuri urbanistice, sau măcar de către un arhitect-urbanist sau urbanist.

Singură, autoritatea administrativă, poate exprima şi adopta soluţii de configurare urbanistică care vor schimba înfăţişarea urbei, în condiţiile legii, iar legea urbanismului oferă remedii specifice pentru acomodarea unor situaţii speciale (constrângeri asupra proprietăţilor) prin intermediul Planurilor Urbanistice de Detaliu.

În nici o circumstanţă instanţa judiciară nu poate cenzura, altfel decât depăşindu-şi competenţa şi încălcând principiul separaţiei puterilor în stat, raţiunile de oportunitate şi urbanism – ordine publică şi drept administrativ – ce stau la baza unui PUZ legal adoptat.

Aspectele de legalitate ce pot în schimb face obiectul controlului judiciar, dar care nu au fost evocate în speţă, vizează strict:

– în plan material, conformitateaunui PUZ aprobat cu alte planuri urbanistice cu forţă juridică superioară, (precum documentaţiile de amenajare a teritoriului reglementate prin art. 40-43 din L350/2001), şi existenţa tuturor avizelor conformenecesare (de exemplu HCLM 302/2009, prin care fusese aprobat PUZ-ul staţiunii Mamaia a fost anulat de Tribunalul Constanţa prin sentinţa 1547/29.11.2010, la cererea Inspectoratului Teritorial în Construcţii pe motivul lipsei documentaţiei privind delimitarea zonei costiere şi avizelor ministerelor Apărării Naţionale, Administraţiei şi Internelor, Turismului şi cel al Serviciului Român de Informaţii. Soluţia a rămas irevocabilă prin respingerea recursului în luna mai 2011),

– iar în plan formal-instituţional, regularitateaadoptării unui PUZ prin hotărârea Consiliului General, în condiţiile legii administraţiei publice locale 215/2001.

Presupunând însă că astfel de soluţii de anulare a unor PUZ-uri ar rămâne irevocabile (şi au fost!), oare ce procedură ar trebui urmată de autoritate, în încercarea de conformare cu dispozitivul? Cum ar putea adapta arhitecţii reţelele stradale propuse opţiunilor magistrale exprimate într-un dispozitiv judecătoresc, ştiind că magistratul nu a avut în vedere nici un fel de avize de trafic, de sistematizare, nici un fel de raţiuni de aliniament stradal etc, că sentinţa nu conţine o viziune globală, funcţională, prospectivă, şi democratică (în accepţiunea art.4 din L350/2001)?

Şi oare ce studii de trafic ar putea fundamenta un (nou?) PUZ care s-ar sili să nu mai „încalce” limitele proprietăţilor şi configuraţia lor din prezent? Cum ar mai fi posibilă amenajarea teritoriului „pe baza principiului ierarhizării, coeziunii şi integrării spaţiale” (în sensul art. 8 din L350), dacă tehnicităţile din PUZ, avizate în comisii de specialitate (inclusiv in Comisia de urbanism, avănd in componența sa arhitecți și urbaniști de prestigiu, inclusiv profesori ai UAUIM, directori din Ministerul Dezvoltării, specialiști în trafic rutier și circulație, în rețele edilitare) şi dezbătute în Consiliul Local îşi pot de principiu afla o rezolvare diferită chiar pe masa judecătorului?

Pentru judecătorul fondului – obsedat de grija de a nu se „afecta” prin PUZ proprietăţi existente şi de a da eficacitate absolută garanţiilor privind proprietatea privată – nu ar rămâne mare lucru din peisajul urban al prezentului care să mai poată fi reglementat cu caracter director, prin documentaţii de urbanism! Orice pretinsă „încălcare” a unei proprietăţi existente, fie şi printr-o proiecţie urbanistică, ar putea fi sancţionată cu o anulare „parţială” (!?) a însuşi planului urbanistic, privit în materialitatea sa!

Împins ad absurdum, raţionamentul unor astfel de instanţe ar face imposibilă dezvoltarea urbană, iar principiile „gestionării spaţiale a teritoriului ţării”, enunţate explicit în articolele introductive ale Legii 350/2001 i-ar rămâne complet străine.

Devin bineînţeles inaplicabile prevederi din alte legi, precum legea 33/1994 privind exproprierile pentru cauză de utilitate publică, unde avizul de expropriere (acolo unde exproprierile se dovedesc absolut necesare şi nu pot fi evitate prin adoptarea unor PUD-uri) trebuie obligatoriu să fie fundamentate pe prevederile directoare prevăzute în planurile de urbanism.

În clar, instanţa nu poate redesena sau invalida nici în tot, dar cu atât mai puţin „în parte” un PUZ conform unei părţi interesate care se considera virtual nemulţumită de propunerile urbanistice avansate de arhitecţi şi adoptate ca atare de autoritatea administrativă locală. În nici un caz nu poate face asta plecând de la considerente de ocrotire a proprietăţii private. Aspectele ce ţin de criticile aduse de proprietari PUZ-ului ar putea, teoretic, fi acomodate – însă strict în cadrul unor proceduri administrative, şi nu judiciare, – prin intermediul unor Planuri Urbanistice de Detaliu, documentaţii de urbanism distincte, singurele în măsură a reglementa permisivităţi şi constrângeri urbanistice privind volumele construite şi amenajările (art. 48). În condițiile în care, pentru a se trece la documentația necesară Autorizației de construire, se cere Cerificatul de Urbanism, și îndeplinirea tuturor condițiilor cerute de acesta.

Soluţiile de la fond criticate sfidează orice interpretarea raţională: judecătorul nu are nici mijloacele tehnice, nici prerogativa instituţională de a contempla pe fond o soluţie tehnică de proiectare urbană.

Cenzura legalităţii unei hotărâri CGMB nu poate merge atât de departe şi nu poate altera substanţa unui plan urbanistic zonal.

O simplă lectură a dispoziţiilor generale ale Legii 350/2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismul e de natură a pune de îndată în contrast cadrulgeneralist, integrator, coeziv, şi de perspectivăce guvernează (prin definiţie legală!) această specialitate cu cadrul judiciar interentbilateralşi atehniciar în speţă, din nefericire chiar şi ajuridic.