Contractul de leasing financiar in procedura insolventei – un subiect de practica neunitara a curtilor de apel

Un comerciant are calitatea de utilizator într-un contract de leasing. La un moment dat în derularea contractului utilizatorul nu mai reuşeşte să mai plătească ratele şi, somat sau nu de către finanţator, predă bunul ce făcea obiectul acestui contract.

Se încheie şi un proces verbal de predare-primire şi ulterior, se deschide procedura insolvenţei fostului utilizator şi finanţatorul face o cerere cerere de înscriere la masa credală (sau, în unele cazuri, este chiar el iniţiatorul procedurii de declarare a insolvenţei utilizatorului) prin care cere:
– contravaloarea ratelor neachitate până la data rezilierii contractului, în baza unui pact comisoriu expres inserat în contractul de leasing;
– penalităţi de întârziere până la data deschiderii procedurii pentru fiecare rată scadentă şi neachitată;
– daune-interese reprezentând totalitatea ratelor ulterioare momentului rezoluţiunii. Aceste daune se cer ca urmare a unei clauze penale inserate în condiţiile generale ale contractului de leasing financiar, nenegociabile şi care conţin de multe ori şi valoarea reziduală;
– contravaloarea ratelor de asigurare CASCO neplătite, de la data rezilierii şi până la finalizarea contractului de leasing, de către utilizator companiei de asigurări agreată de către finanţator. Precizăm că toate contractele de leasing financiar pentru autovehicule se încheie cu condiţia perfectării de către utilizator a unui contract de asigurare CASCO cu un asigurator agreat de către finanţator.

Practica instanţelor de control judiciar este divergentă în privinţa tratamentului acestor daune interese:

Unele consideră că acestea sunt datorate în baza art. 969, 1066, 1070 Cod civil coroborate cu art. 8 din OUG nr. 51/1997 [1], potrivit principiului pacta sunt servanda , şi procedează la înscrierea creanţelor în tabelul definitiv/ deschiderea procedurii de insolvenţă, incluzînd şi aceste daune interese cuantificate prin clauza penală.

Altele, precum Curtea de Apel Timişoara, Curtea de Apel Cluj, Curtea de Apel Ploieşti, consideră că această clauză are un caracter leonin şi că, în baza art. 5 (nu se poate deroga prin convenţii particulare de la normele de ordin publică şi bunele moravuri), coroborat cu art. 1083 Cod civil, trebuie înlăturată de la masa credală.

A se vedea aici deciziile: Curtea de Apel Ploieşt, Curtea de Apel Cluj, Curtea de Apel Timişoara.

Într-adevăr, dacă bunul a fost restituit şi valorificat de societatea de leasing, încasarea daunelor interese derivînd din clauza penală poate duce la o îmbogăţire fără justă cauză, deoarece finanţatorul primeşte atît contravaloarea ratelor pînă la finalizarea contractului, cît şi preţul bunului second-hand. Pe de altă parte, nu putem să nu remarcăm caracterul pretorian al interpretării art. 5 din Codul civil, în condiţiile în care legea nr. 296/2004 (Codul consumului) exclude comerciantul [2] din cîmpul său de aplicare. Ca urmare, dispoziţiile privind clauzele abuzive din acest act normativ esenţial nu sunt incidente în speţă.

Credem că în ipoteza în care finanţatorul nu apucă să comunice utilizatorului notificarea de reziliere a contractului de leasing pînă în ziua pronunţării sentinţei de deschidere a procedurii insolvenţei, nu poate sub nici o formă argumenta în mod credibil că are dreptul la daunele-interese reprezentând totalitatea ratelor ulterioare momentului rezoluţiunii, din motive lesne de înţeles: normele speciale prevăzute de art. 36, 86 din Legea insolvenţei. În această situaţie particulară, nu ar trebui să existe practică neunitară, dar ipoteza pe care o aducem în dezbatere este tocmai cea în care finanţatorul face nişte demersuri anterior deschiderii procedurii: notifică rezilierea, încearcă să preia amiabil bunul, declanşează executarea silită.

Deşi putem să înţelegem calculul economic făcut de firmele de leasing – „în 80% din falimente nu ne alegem cu mai nimic (dacă excludem bunurile, care de regulă se înapoiază societăţii de leasing), aşa că mai bine să luăm pielea de pe cei care mai au cîte ceva” –  credem că ar fi bine ca măcar unul din colegiile de conducere ale diferitelor Curţi de Apel să sesizeze procurorul general pentru un recurs în interesul legii.

À bon entendeur, salut!