Ministrul delegat pentru energie a declarat recent: „Oprim până în 2017 tranzacționarea unor certificate verzi. Factura populației trebuie să scadă. Investitorii în producția de energie din surse regenerabile vor putea utiliza, în intervalul 1 iulie 2013 – 1 ianuarie 2017, doar jumătate din certificatele verzi atribuite, astfel că factura la energie plătită de populație ar trebui să scadă cu 50% pe această componentă. Nu iau în calcul nici reducerea investițiilor în energii regenerabile”, a spus ministrul Constantin Niță.
Modificările la Legea nr. 220/2008 pe care le propune Ministrul delegat pentru energie au fost aduse la cunoștința opiniei publice la jumătatea lui aprilie 2013: „Prima modificare este suspendarea Legii (nr. 220/2008) pe trei ani și jumătate, din 1 iulie 2013 până în 1 ianuarie 2017. Energia eoliană va primi 1 certificat verde, energia hidro va primi 1 certificat verde, energia solară va primi 2 certificate verzi. Restul de certificate vor fi păstrate într-un coș de ANRE, care va calcula câte certificate verzi va avea fiecare investitor în 2017. Aceste certificate verzi pot fi scontate la bancă sau preluate ca valoare, după 1 ianuarie 2017. Deci, nu tăiem la nimeni nimic, doar că veniturile obținute vor fi venituri viitoare, după 1 ianuarie 2017″.
Ceea ce pare că nu știe ministrul delegat pentru energie despre scontarea la bancă a unor certificate verzi este că aceasta pare a fi o operațiune aproape imposibil de realizat. Din mai multe motive:
Pentru cei mai puțin familiarizați, scontarea este o operațiune prin care banca creditează posesorul unei polițe nescadente cu valoarea netă a acesteia, prelevând dobânda și comisionul (taxa scontului) aferente transferului creanței. În urma acestui act, banca respectivă devine beneficiarul acelei polițe. Băncile acordă întreprinderilor un plafon sau o linie de creditare prin scontare, a cărei mărime depinde de mai multe criterii. Deși, după scontare, întreprinderea nu mai păstrează efectele în portofoliul sau, ea rămâne responsabilă de evoluția acestora până la scadență. Din punct de vedere juridic, scontarea implică andosarea instrumentului în favoarea celui care îl primește (în general, o bancă specializată sau o firmă de factoring).
Taxa scontului cuprinde în principal dobânda pe care banca de scont o percepe pentru faptul că acordă beneficiarului instrumentului un credit pe o perioadă determinată. Taxa de scont mai include cheltuielile pe care banca le va face pentru încasarea cambiei sau biletului la ordin precum și o sumă menită să acopere riscurile pe care banca de scont și le-a asumat achiziționând instrumentul respectiv.
În consecință, operatorul de energie eoliană trebuie să dețină instrumentul (certificatul verde) pentru ca acesta să-l poată preda băncii/casei de factoring ca să-l andoseze. Or, în ipoteza în care certificatele verzi vor fi păstrate într-un coș de ANRE, care va calcula câte certificate verzi va avea fiecare investitor în 2017, acestea nu vor putea fi predate nimănui spre andosare.
Pentru intervale de timp relativ mici (două săptămâni – o lună) băncile comerciale percep taxe de scont semnificative (între 2,5 și 3%). Oare ce taxă de scont s-ar putea percepe dacă efectul de comerț ajunge la maturitate în 2017? Dacă taxa scontului ajunge la 80%, atunci poate să ne spună ministrul de ce să-l mai scontăm?
În al doilea rând, referitor la afirmația: „Nu iau în calcul nici reducerea investițiilor în energii regenerabile”, ministrul delegat pentru energie nu ține cont de specificul dezvoltării afacerii cu turbine eoliene. Pentru ca să poată o societate să exploateze aceste turbine și să primească certificatele verzi, este nevoie ca alte firme specializate să găsească terenurile propice, să le cumpere sau să le concesioneze, să obțină certificatul de urbanism, să facă studiul de impact asupra mediului, să treacă prin toate furcile caudine pentru a obține autorizația de construcție a parcului eolian. După ce se obține această autorizație, firmele specializate vând de regulă „proiectul” către un SPV (special purpose vehicle) al unui fond de investiții care are capacitatea financiară de a duce la capăt investiția precum și „răbdarea” de a și-o recupera într-un număr de 10-15 ani. Or, calculele foarte detaliate pe care și le face un astfel de investitor includ și schema de subvenție bazată pe certificatele verzi. Fenomenul generat de anunțul ministerial al schimbării regulilor în timpul jocului este că multe din aceste proiecte au devenit brusc neinteresante și stau nevândute în sertarele firmelor-pionier, care în momentul de față își fac planuri de concedieri colective a angajaților, unii dintre ei proiectanți cu experiență.
În general, fondurile de investiție fac o evaluare a tuturor țărilor de pe mapamond în care turbinele eoliene au randament bun și se duc acolo unde legislația e favorabilă investițiilor în energie regenerabilă, e mai stabilă și pot să repatrieze mai mult profit (de exemplu, la vecinii bulgari). În sensul acesta se referea președintele Consiliului de Administrație al RPIA, Doru Voicu: „Sunt patru miliarde de euro care așteaptă la granițe să intre în proiecte în România. Probabil că nu vor mai intra. (…) Orice fel de schimbare va aduce instabilitate și lipsă de competitivitate”.
Ministrul Niță nu-și dă seama de competiția acerbă dintre statele lumii pentru aceste investiții și că o măsură precum cea recent anunțată te poate trimite urgent la coada opțiunilor de pe wish list-ul investitorilor, așa că afirmația „nu iau în calcul reducerea investițiilor în energii regenerabile„ e un fel de a te îmbăta cu apă rece, căci investitorii nu-l întreabă pe ministru când aleg să-și plaseze banii.
Germania a renunțat în martie la un proiect de lege similar propus în ianuarie 2013, iar în Marea Britanie, companiile de energie solară au avut de înfruntat în 2011 reduceri de subvenții similare cu ceea ce se propune acum în România. Companiile au dat în judecată guvernul pentru loss of profit și au câștigat, inclusiv în calea de atac (la Court of Appeal). Deși justiția din România mai are până să se compare cu cea britanică unii s-ar putea simți încurajați.
Dumitru Dobrev
Publicat în „REVISTA ROMÂNĂ DE DREPT AL AFACERILOR” cu numărul 5 din data de 31 mai 2013
