Poveste cu mini și maxi-oligarhi

Prin 2006 mi s-a oferit șansa să devin senior associate la una din casele de avocatură aflate în a doua jumătate a topului 10 România potrivit Chambers&Partners și Legal 500. Am acceptat poziția cu bucurie, ca pe un mare pas în carieră, pentru că în donquijotismul meu de atunci, mă și vedeam angrenat în arbitraje internaționale la I.C.C. Paris, Zurich sau Viena și litigii de proprietate intelectuală. Este important de spus că proveneam dintr-un S.C.A. no name care făcea „de toate, mai puțin penal”. Asta însemna din toate câte puțin: civil, comercial, muncii, insolvență și contencios administrativ, dar și dreptul familiei care nu m-a entuziasmat, nici în studenție dar nici mai târziu ca practician, datorită patetismului pe care-l presupun, nu de puține ori, pledoariile în acest domeniu al dreptului.

Numai că socoteala de la „interviul de angajare” nu s-a potrivit cu cea din prima zi de lucru și m-am trezit lucrând 75% real-estate și doar 25% altceva (în care intra și proprietatea intelectuală) deși, cu numele, eram alocat departamentului de litigii. Asta pentru că banii buni se făceau în momentul respectiv din tranzacții imobiliare. Exista o pleiadă de investitori, mai ales fonduri de investiții off-shore care cumpărau de zor terenurile unor fabrici delabrate din București și din provincie pe care urmau să le transforme în mall-uri, hoteluri, centre de afaceri, cartiere rezidențiale. La departamentul de real-estate erau câțiva colegi care știau, precum Giovanni Pico della Mirandola, totul și încă ceva pe deasupra despre antecontractul de vânzare-cumpărare și stăpâneau arta secretă de a redacta contracte bilingve de zeci de pagini într-o noapte, ca să fie totul gata cu o oră înainte de mult celebratul closing, când la sediul băncii apărea toată lumea: doamna notar, vânzătorul, reprezentantul cumpărătorului (aflat, de regulă, între două avioane), reprezentanții agențiilor imobiliare ale părților. Eu eram folosit la operațiunea de verificare a titlurilor vânzătorului, pentru că se conta pe experiența mea anterioară în litigii pe legislația de restituire a proprietăților, urmând să detectez dacă ceva e în neregulă cu titlul de proprietate. Dacă respectivului cumpărător îi plăcea realmente terenul, atunci inventam toate artificiile juridice pentru a-l curăța de „belele”, inclusiv contactarea și desistarea pe calea unei tranzacții a notificatorilor în baza Legii nr. 10/2001 sau complicate divizări pentru a izola bucățica de teren de corpul cangrenat al unui SA privatizat prin metoda MEBO în anii ’90.

Un cutremur a apărut în 2005, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 554/2005, când a apărut, spre bucuria nespusă a avocaților de litigii, vestitul art. 4 – excepția de nelegalitate. Acesta a pus la îndemâna foștilor proprietari ce notificaseră întreprinderi la care statul încă mai era acționar majoritar în 2001 o armă ce se anunța letală: se putea suspenda litigiul pe Legea nr. 10/2001 și se încerca exploatarea pe cale de excepție, în contencios administrativ, a tuturor hibelor certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis de ministerul de resort. Cum procedura prevăzută de Legea nr. 15/1990 și H.G. nr. 834/1991 fusese făcută, în multe cazuri, de mântuială, apăreau, nu rareori, motive întemeiate spre a înlătura actul administrativ pe cale de excepție. Asta a creat un șoc băncilor și fondurilor de investiții care dintr-o dată, au privit cu neîncredere certificatele de atestare a titlurilor de proprietate.

Atunci Înalta Curte, Secția de Contencios Administrativ, a sărit cu arme și bagaje în apărarea titularilor certificatelor de atestare și a ridicat din oficiu excepția de neconstituționalitate a art. 4 din Legea nr. 554/2004 (respinsă printr-o decizie de excepție a Curții Constituționale)1, bagatelizând mai apoi prin argumentații ilogice și nejuridice străvechiul principiu de drept roman temporalia sunt at agendum, perpetua sunt ad excipiendum.

După acest mic cutremur, temerile s-au potolit, afacerile au reînceput, terenurile treceau, cu spor, pe bani frumoși din conturile fondurilor de investiții în cele ale directorimii de tranziție și a altor proeminenți reprezentanți ai capitalismului de cumetrie. Due-diligence2-urile îndesau sute de mii de euro în conturile partenerilor caselor de avocatură cu ștaif, în timp ce noi, negrii de pe plantație, ne permiteam primele credite pentru un apartament cu două camere într-o zonă mai spălățică din București și primele concedii în străinătate.

Văzând ultimele evenimente care au inflamat mass-media românească și anumiți politicieni, pentru că un cunoscut post de televiziune va fi silit să plătească chirie Statului Român dacă mai vrea să mai emită din actualul sediu, mă întreb dacă vreunul din acei consultanți de top în real-estate s-a întrebat vreodată dacă e cazul să scrie măcar o propoziție despre cât de confiscabil este un teren al unei întreprinderi privatizate pe care un mini-oligarh de Dâmbovița a dobândit-o printr-o subevaluare grosieră a pachetului de acțiuni.

Bănuiesc că de-acum, cohorte de auditori și specialiști vor lua la purecat toate due-diligence-urile în baza cărora băncile au pus ipoteci de zeci de milioane de euro și va începe vânătoarea de vrăjitoare, pentru că statul confiscă bunul produs al infracțiunii, liber de orice sarcini. Acuzațiile vor curge dinspre băncile cărora le dispar garanțiile spre consultanți, pentru că nimeni nu va dori să-și aducă aminte că în perioada bulei imobiliare cuvinte ca „privatizare frauduloasă prin subevaluarea activelor și acțiunilor” erau considerate tabu. Funcționa la perfecție autocenzura atât la consultanți, cât și la funcționarii bancari din departamentele de creditare și audit intern.

Dacă o cruciadă anti-corupție ar avea loc, prin absurd, în Federația Rusă și s-ar confisca averile făcute peste noapte de maxi-oligarhi în timpul „anilor nebuni” ai lui Elțîn, cred că ar genera un nou puseu de spaimă băncilor, similar cu cel din timpul crizei creditelor ipotecare subprime din SUA.

Dumitru DOBREV

Publicat în „REVISTA ROMÂNĂ DE DREPT AL AFACERILOR” cu numărul 9 din data de 30 septembrie 2014

1 A se vedea Decizia nr. 426/2008 a Curții Constituționale referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 4 alin. (1) și (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 și ale art. II alin. (2) și art. III din Legea nr. 262/2007 pentru modificarea și completarea Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004.

2 Due-diligence reprezintă, în practica comercială din țările de cultură juridică anglo-saxonă, o investigare a unui profesionist, persoană fizică sau juridică sau a unui fond de comerț, înainte de semnarea unui contract, făcută exhaustiv și la un standard profesional ridicat. Exemplul cel mai frecvent de due diligence în comerț, industrie etc., este procedura prin care un achizitor potențial evaluează o companie țintă sau activele sale pentru o achiziție. Această practică s-a răspândit și în România fiind impusă de către bănci.